Pacient in Romania XI–Sweet Sixteen–Aniversare

Acum 16 ani fara o zi aveam mare incredere ca operatia de mastectomie, efectuata cu atat pricepere de sotii Saptefrati va fi o reusita, necunoscuta imi era doar sansa de supravietuire. In cartile pe care le consultasem la British Council, unde aveam permis de biblioteca, scria ca de multe ori nu conteaza daca faci sau nu operatie, pt ca sansa de supravietuire e cam aceeasi. Ceea ce conteaza e calitatea vietii, daca faci operatie si nu ai ghinionul ca celulele canceroase sa intre in circuitul sangvin poti chiar sa te si vindeci, oricum dupa operatie se pare ca e mai usorde trait decat daca nu o faci si te bazezi numai pe chimioterapie, care devine din ce in ce mai greu de suportat odata cu cresterea numarului de cure.

Pt ca diagnosticul stabilit de regretatul Valeriu Sapefrati era de tumora de gradul III cu metastaze sansa de a supravietui 5 ani era, cf acelor carti, 30%. M-a ajutat mult ca am primit acest fapt cu multa seninatate spunandu-mi ca daca asta mi-e soarta cel putin atat cat mai am de trait sa am grija ca prioritatile sa fie stabilite corect, incat sa nu ma framant degeaba pt lucruri care nu se merita. Nu stiam inca pe atunci celebra rugaciune: „Doamne, da-mi curajul de a schimba ce se poate schimba, seninatatea de a accepta cand ceva nu poate fi schimbat si intelepciunea de a cunoaste diferenta (de a sti exact in ce situatie ma aflu)”.

Curaj cred ca am primit destul de la Doamne-Doamne, despre seninatate tocmai am vorbit mai sus, cu intelepciunea stau mai prost. Totusi, cand ai in fata f aproape (asa credeam eu atunci) parasirea acestei lumi care nu odata pare cumplit de nedreapta se schimba volens-nolens perspectiva, daca pana atunci nu ai facut-o incepi sa apreciezi la justa valoare micile bucurii si daruri ale vietii (nu a fost si nu este cazul meu, am avut mereu capacitatea de a ma bucura si pt lucruri marunte, o raza de soare, un zambet de la o persoana necunoscuta, etc) si nu te mai strofoci pt toate fleacurile si pt toate neimplinirile.

Si ceea ce e mai important stii ca nu trebuie sa judeci pe nimeni si mai ales stii ca trebuie sa ierti pe cei care iti gresesc (asa cum se spune si in rugaciunea „Tatal nostru”) pentru ca nu se stie daca vei mai avea acesta oportunitate pe lumea asta.

Poate e cazul sa explic de ce am pus in titlu sweet sixteen. Pai e simplu: acea operatie a fost pt mine ca o renastere. Deci acum as fi o adolescenta de 16 ani, plina de vise, americanii spun ca aceasta varsta e tare dulce…

Si pe langa durerea ca acest doctor minunat care a fost Valeriu Saptefrati nu mai este printre noi am o consolare, prietena mea Laura, operata pe 16 iunie tot acum 16 ani, e inca in viata.

Bonne Anniversaire

Scris cand am implinit 14 ani de la operatie
Aniversarea asta n-am sarbatorit-o cu sampanie si tort, ci cu rugaciuni fierbinti de multumire. E un gen de aniversare pe care-l doresc tuturor nefericitelor fiinte care au avut nenorocul sa fie nevoite sa duca o lupta despre care nu se stie prea bine cand se va sfarsi. In fiecare an speranta de a se descoperi minunatul panaceu care sa vindece rapid, cu usurinta si fara recaderi cumplita boala se amana pt viitor.

N-am dorit si nu doresc nimanui sa traiasca experienta pe care am descris-o in „Pacient in Romania„ incepand cu episodul VII.
Vreau numai sa cred ca, acolo unde e, dr Valeriu Saptefrati care, prin maiestria lui, a facut posibila aceasta minune (cand m-am prezentat la el mi-a spus ca tumora nu e operabila, fiind tumora de gradul trei cu metastaze la ganglionii de la subbrat) are parte de multumirile nenumaratelor sale paciente dintre care cel putin inca una, draga mea prietena Laura, inca supravietuieste, tot dupa 14 ani.

Recunostinta si multumirile mele se indreapta catre multe, f multe cadre medicale, unora nici nu le mai stiu numele, dar am sa incerc sa fac o lista, nu in ordinea importantei, ci a „intrarii in scena”, ca sa zic asa.

Dr Nitzulescu Doina de la policlinica Sahia, care si-a dat seama ca ceva nu e in regula cu sanul meu si ca sub hematom ar putea fi o tumora si m-a trimis la Institutul Oncologic, incurajandu-ma ca acolo „sunt conditii ca in Occident” (or fi fost candva, lucrurile se mai schimbasera intre timp) tot ea m-a sfatuit sa fac punctia si apoi m-a recomandat doctorului Saptefrati.

Nu-mi mai amintesc numele primului medic de la Institutul Oncologic care m-a consultat si m-a trimis sa fac o mamografie, prilej cu care am inteles despre ce e vorba atunci cand doctorita radiologa a explicat studentilor ca din tumora pornesc niste firisoare („piciorusele ” crabului sau, pe romaneste, rac, adica cel care da numele zodiei, Cancerul).
Dr Condrea care facand punctia si-a exprimat parerea de rau ca nu e vorba de chist, cum speram eu, ci de o tumora solida dar, cand la cererea mea a facut o copie dupa rezultatul punctiei pt dr Nitzulescu, mi-a spus cu multa convingere ” din fericire cancerul de san e vindecabil” (de atunci o consider un fel de inger pazitor, pt ca mi-a insuflat incredere ca lucrurile se vor petrece exact cum spune ea „o sa faceti chimioterapie, apoi radioterapie si apoi operatie”, si exact asa s-a intamplat).

Dr Anghelescu, Dumnezeu s-o ierte, care mi-a stabilit prima schema de chimioterapie.
Dr Dutulescu cu care am continuat chimioterapia si care a stiut ca nu mai am nevoie de infama farmarubicina, cea responsabila de caderea parului, si care refuza sa primesca bani de la pacienti dar, din respect pt ei si pt a nu le mari spaima de moarte si a-i descuraja („daca dr nu primeste nimic inseamna ca nu mai e nimic de facut”) cu mare greutate admitea sa i se ofere unele cadouri. Cred ca una dintre cele mai fericite zile din viata mea a fost aceea in care, consultandu-se cu dr Saptefrati, a declarat ca nu mai e nevoie sa fac chimioterapie.
Rezidenta dr Dutulescu, al carei nume nu-l mai stiu, care m-a tratat atunci cand dumnealui era plecat la congrese, si care, desi ar fi vrut,pt siguranta, sa reintroduca farmarubicina in schema, a ascultat opinia mea ca daca dr D nu a recomandat-o nu e nevoie sa o mai foloseasca.
Asistentelor care mi-au facut injectiile cu medicamentele din schema de chimioterapie, prea multe ca sa le retin numele, dar le admir pt rabdare si pricepere.
Dr Preda, care m-a monitorizat cu f multa atentie in tot timpul radioterapiei, recomandand si tratamentul medicamentos care sa ma ajute sa trec peste efectele secundare, in special in ultima saptamana cand hematiile, leucocitele si trombocitele scazusera sub limita normala.
Asistenta de la cobaltoterapie, cred ca Mariana, care avea grija sa nu cada caramida care ma proteja de radiatii.
Echipa de chirurgi, de fapt familia Saptefrati, Valeriu si Cristina, precum si d-na Esca (mama celebrei prezentatoare) care a reusit sa extirpe cu succes tot raul care crestea in sanul meu. Dr Cristina m-a examinat si mai tarziu, cand am avut o problema ginecologica, si merita tot respectul pt felul in care m-a incurajat si blandetea cu care mi-a vorbit. Tot din familia Sapte frati am sa-l mentionez pe Stefan, cu care atunci m-am imprietenit, desi avea doar 9 ani, dar, asa cum mi se intampla adesea, n-am pastrat legatura.
Asistenta si asistentii care m-au pansat, precum si restul personalului care s-a purtat f frumos.
Dr Aldea care a facut vizitele cand familia Saptefrati a plecat in concediu.
Dr Radu Carmen care a constatat, examinand scintigrafia, ca am „o tiroida mica si lenesa” si mi-a recomandat sa iau pastile de Thyro4 toata viata, pt a nu intra in coma. La observatia mea ca voi muri astfel fericita, aluzie la „fericiti cei saraci cu duhul” a replicat „da, dar dincoma te mai si trezesti”
Nu reusesc cu nici un chip sa-mi amintesc cum se numeste doctorita oncologa (si-mi pare nespus de rau) de la Policlinica Sectorului 6, aflata multa vreme in incinta Spitalului Municipal, o fiinta cu totul speciala, care a monitorizat (pana cand au trecut 5 ani de la operatie) modul cum evolueaza convalescenta si apoi recuperarea si care, la cererea mea, mi-a dat retete de Cantastim, care atunci se elibera gratuit la farmacii, si nu la InstitutulCantacuzino, cum s-a intamplat mai tarziu. Avea un fel special de a-mi da incredere ca totul va fi bine, ca ma voi reface si voi supravietui. Unei bolnave chiar i-a spus: „de-acum esti vindecata”.
Deasemenea asistenta dumneaei, parca Rodica pe nume, stia cum sa vorbeasca celor care erau nevoite sa treaca pragul cabinetului, si avea o mana f usoara cand mi-a facut injectiile cu Cantastim, una pe saptamana timp de 10 saptamani, atat tinea o cura (ulterior am invatat sa le fac singura).
Tehnicianul (sau poate doctorul) de la Spitalulmunicipal care, dupa scintigrafia osoasa m-a linistit ca anomaliile apar ca urmare a reumatismului si m-a intrebat cu multa grija daca ma doare ceva dupa ce m-am ridicat cu multa greutate de pe masa.
Tot tehnicianul (sau dr) de la Radiologie de la SpitalulMunicipal care, afaland ca scuip sange, mi-a spus ca din cauza hipertensiunii arteriale se rup capilarele din gat, si ca am mare noroc ca nu se rup vasele dincreier.
Dr de familie, Macri Marian, care a stiut sa-mi recomande medicamentele de care am avut nevoie dupa ce am iesit din evidenta persoanelor operate de cancer.
Doctorita de la cabinetul de radiologie de la Policlinica cu Plata nr 3, care cu multa blandete m-a linistit ca nu am tumora la plamani, ci numai o fibroza, cel mai probabil o sechela de la radioterapie.
Familia mea, care mi-a fost tot timpul alaturi, fara sa ma lase sa vad cat de greu le este tuturor.

Daca am uitat sa trec pe cineva pe acesta lista imi pare rau, dar si acele persoane au din partea mea recunostinta si multumiri.

A avea sau a nu avea…ovare

Cand m-am documentat despre cancerul la san am fost oripilata cand am citit ca unul din factorii de risc pt acest tip de cancer e pastrarea ovarelor dupa operatia de hysterotomie. Un articol citit azi in New York Times ma face sa-i multumesc tinerei si simpaticei doctorite care m-a operat de fibrom uterin si care a decis sa-mi pastreze ovarele.

Insusi titlul articolului contrazice tot ce s-a crezut despre aceasta operatie: Women Who Keep Ovaries Live Longer .

Si iata de ce:

While women who had their ovaries removed developed fewer breast cancers and almost entirely eliminated their risk of ovarian cancer over 24 years of follow-up, they were more likely to develop heart disease than women who kept their ovaries, and they were more likely to die.

***
While ovarian cancer is difficult to detect and often deadly, it is also rare, Dr. Parker explained, noting that only 34 of the study participants who kept their ovaries died of ovarian cancer during the follow-up period. “Heart disease kills more than 20 times the number of women every year,” he said.

The study analyzed data on 29,380 women who had participated in the Harvard Nurses’ Health Study: 16,345 who had hysterectomy with both ovaries removed, and 13,035 who had hysterectomy but kept their ovaries.

After 24 years of follow-up, women in the first group had 895 cases of breast cancer — a 25 percent lower risk than those who kept their ovaries — and 96 percent less risk of ovarian cancer (just 5 cases). But they were 12 percent more likely to die during the follow-up period. Their risk of heart disease was 17 percent higher than the risk faced by women with ovaries. They also had a 17 percent greater risk of dying of cancer. And in an unexpected finding, they were at greater risk for lung cancer.

Desigur, asta nu inseamna ca de acum incolo se va renunta la practica inlaturarii ovarelor:

“A woman with a strong family history of ovarian cancer or breast cancer should still be given the option of having her ovaries removed,” said Dr. Schiff, who was not involved in the study. “The individual patient should be given the information, and decide what’s best for her.”

Cum eu nu aveam deloc cazuri de cancer de san in familie inseamna ca trebuie sa adaug la lista celor carora trebuie sa le port recunostinta pt faptul ca supravietuiesc si pe doctorita de la Elias care m-a operat de fibrom, dr Andrei Aneta.

Pacient in Romania X

Sper sa nu se supere prietena mea ca voi publica parerea ei despre coenzima Q10. Este o prietena draga in a carei judecata am mare incredere.

Poate ca aceasta enzima are efectele enuntate de cocoana aceea, dar pretul pentru dozele recomandate de ea, s-ar duce la cateva milioane bune pe luna. Cea mai ieftina Q10 pe care eu am gasit-o a fost de la Rotta Natura, 32 ron pentru o cutie cu 30 cp de 30 mg. Daca aceasta enzima ar fi raspunzatoare pentru starea de sanatate, atunci natura ne-ar fi lasat cu o productie proprie muult mai mare decat o face. Parerea mea este ca nici un produs natural sau de sinteza nu va face minuni intr-o stare de boala grava. Motivele aparitiei bolii au legatura cu evolutia noastra sufleteasca, si trebuie sa depasim anumite tipare mentale si emotionale, deci sa invatam practic o lectie de viata. Restul…ajuta dar nu inlatura cauza provocarilor din viata noastra. Cand elevul este pregatit, maestrul apare, se zice, dar eu spun: cand bolnavul este pregatit (sufleteste), leacul apare, indiferent care este acela. Parerea mea !

Acum parerea mea e ca, in cazul meu cel putin, mult mai eficace a fost Cantastimul. Tratamentul cu acest vaccin l-am inceput cam „dupa ureche”, adica prietena mea Laura a auzit de la altcineva ca ar exista aceasta speranta de a se combate cancerul, eu am intrebat-o pe doctorita oncologa de la sector (nu reusesc deloc sa-mi amintesc cum se cheama) ce parere are si dumnaiei m-a intrebat: „Vreti sa va dau reteta?”.

Tratamentul dureaza 10 saptamani, se face cate o injectie in fiecare saptamana. Un timp am obtinut dozele necesare gratuit, cu timpul a devenit din ce in ce mai greu sa le gasesc, in final am fost sfatuita sa ma adresez direct la farmacia Institutului Cantacuzino, de unde l-am procurat platind din buzunar, din fericire nu costa atat de mult incat sa nu-mi pot permite sa-l cumpar. La inceput la Institut nu mi se cerea neaparat reteta, am fost crezuta pe cuvant ca am mai urmat tratamentul si ca eu consider ca supravietuiesc si datorita acestui vaccin.

Cred ca era in primavara lui 2001 cand, intorcandu-ma din Salt Lake City unde vizita la fiica mea durase 6 luni am aflat de la vecinul de avion de la Amsterdam, un medic, ca s-a facut mare propaganda pt Cantastim si ca oamenii au luat cu asalt farmacia Institutului, convinsi ca au descoperit panaceul universal mult visat. Desi productia vaccinului se desfasura cu „motoarele turate la maximum” „marfa” se epuiza in cateva zile. Abia in mai, dand telefon la farmacie, am aflat „ca s-a bagat” vaccinul si ca nu e coada prea mare. Nici nu era, cel mult 300 de persoane, chiar in fata mea fiind cativa minoritari, f curatei de altfel, cred ca erau de prin Craiova.

Experienta vasta de multi ani de la cozile iepocii m-a invatat ca un minoritar tuciuriu in fata inseamna automat inca cel putin alti 20 pana sa-mi vina randul. Cum se face la coada fiecare si-a prezentat celorlalti autobiografia. M-a impresionat omul din fata mea, care povestea ca are o fiica de 20 si ceva de ani, diagnosticata cu cancer dupa ce a facut RMNul, care l-a costat 4 milioane (o groaza de bani, mai ales ca omul era imbracat f modest). L-am intrebat de unde a avut atatia bani si mi-a raspuns cu o simplitate sfasietoare „Mi-am vandut casa, doamna. Ce era sa fac? Sanatatea fetei e mai importanta”. As vrea sa cred ca fiica lui traieste inca.

Am intrat in panica atunci cand am aflat ca nu se da vaccinul fara reteta. Nici vorba sa plec de la coada ca sa merg la medicul de familie pt reteta. O doamna binevoitoare mi-a spus ca a facut rost de reteta de la o doctorita care lucra in Institut si pe care o cunostea. Eu nu cunosteam pe nimeni dar mi-am lasat rand la coada, m-am dus in pavilionul unde am aflat ca sunt laboratoarele, am explicat tuturor persoanelor intalnite ca sunt operata din 1995 si ca eu cred ca am supravietuit datorita curelor cu Cantastim. Am ajuns in final in biroul directorului adjunct care mi-a dat reteta, subliniez din nou: fara a primi absolut nimic in schimb.

La coada alte emotii, se parea ca dozele existente nu ajung pana la noi. S-a facut o delegatie care a rugat sa se suplimenteze stocul. Directia a rezonat si a trimis alte doze, dar tot nu era sigur ca vor fi suficiente ca sa putem cumpara si noi. Si atunci s-a intamplat un lucru pt care le raman indatorata minoritarilor care ajunsesera la coada inaintea mea, pt ca pur si smplu mi-au cedat mie locul lor.

In 2006 am facut ultima cura, am decis din proprie initiativa sa ma opresc pt ca ma inroseam la locul injectiei, medicul de familie mi-a spus ca e posibil sa fie o reactie alergica.

Mai vreau sa subliniez si faptul ca in toata istoria asta cu aceasta boala din ce in ce mai raspandita am remarcat solidaritatea bolnavelor, faptul ca se ajuta si se incurajeaza reciproc. De fapt aceasta solidaritate am intalnit-o si in alte spitale, dar despre asta am sa povestesc la timpul potrivit. In occident se organizeaza grupuri de sprijin dar asta presupune o logistica (spatii, mijloace de comunicare, etc) despre care ma indoiesc ca ar fi disponibila la noi, plus faptul ca mentalitatea noastra e diferita, am mai spus de ex ca unii oameni de la tara cred ca e rusinos sa ai cancer. Pe acasta mentalitate s-au bazat si provocatorii care, pe timpul manifestatiei din Piata Universitatii, scandau „Iliescu du te-acasa/C-ai nevasta canceroasa”. Spun ca erau provocatori pt ca cei care veneau acolo cu sufletul deschis aveau alta factura si alt mod de a gandi, ei il contestau pe Iliescu din motive politice.

Am scris la prezentarea mea (pe coloana din stanga, sub poza) ca am citit tone de carti si am vazut mii de filme. Printre cartile citite se afla si trei scrise de rusi care relateaza experiente ce au legatura cu cancerul, despre una am vorbit intr-un articol anterior. Din pacate din numele autorilor am retinut doar numele lui Soljenitan cu al sau „Pavilionul Cancerosilor” care se bazeaza pe experienta proprie a autorului, deportat in Cazahstan si internat in spital cu diagnosticul de cancer la stomac. Am motive sa cred ca ce povesteste el, ca eroul s-a vindecat folosind niste ciuperci speciale, cunoscute de multa vreme de „vracii” populari este de fapt povestea propriei vindecari.

O alta carte marturisea despre greseala pe care a facut-o un ziarist care l-a „desfiintat” pe un vindecator care folosea cunostintele populare despre leacuri fara a avea „patalama”de medic la mana si remuscarea ca in acest fel a redus sansele ca cel mai bun prieten al sau sa supravietuiasca necrutatoarei boli.

Despre „Farmacia din Gradina Domnului” a Mariei Treben am mai vorbit. Poate e locul aici sa spun ca unul din promotorii fitoterapiei la noi in tara este exceptionalul Ovidiu Bojor, pt care am mare respect si pe care l-am revazut azi, in reluare, la emisiunea Nasul de pe b1, unde a subliniat, impreuna cu un alt invitat care, desi vorbea prost romaneste, spunea „vorbe cu miez”, cat de mult conteaza pt starea de sanatate aspectul spiritual, exact ce spune si prietena mea in citatul de la inceputul articolului.

S-au facut multe filme in care personajele aveau de luptat, cu mai mult sau mai putin succes, cu aceasta boala necrutatoare. De regula in serialele TV eroina e diagnosticata cu cancer la san si supravietuieste reluandu-si stilul de viata dupa cateva scurte episoade dedicate operatiei, eventual si tratamentului. Am vazut cateva filme remarcabile intre care as aminti „Papusa” in care eroina se casatoreste si, dupa ce ramane insarcinata, constata cu surprindere ca s-a vindecat in mod miraculos. Se spunea atunci ca scenariul se bazeaza pe un fapt real, e posibil, dar mai mult ca sigur ca filmul a fost achizitionat si pt ca putea fi folosit ca propaganda pt marirea natalitatii, avand in vedere ca a rulat pe ecrane la scurt timp dupa infamul decret.

F interesant a fost „Dying Young” in care Julia Roberts juca rolul unei infirmiere angajata sa aiba grija de un tanar aflat in faza terminala, jucat de Campbell Scott. Indragostit de frumoasa lui infirmiera tanarul Victor decide sa renunte la tratament pt a se bucura, fara a mai indura teribilele efecte secundare ale tratamentului, de aceasta raza de lumina din viata lui. Filmul e o pledoarie pt calitatea vietii, si nu pt cantitatea de zile supravietuite.

M-a impresionat pana la lacrimi (literalmente) „Poveste de Craciun” in care pustiul de cam 10 ani, aflat in faza terminala, primeste cadou de la tatal sau un tractoras si doi lupi adevarati, pt a-i lumina ultimele zile de viata. M-am gandit insa atunci la nenumaratii parinti care nu au posibilitatile acelui tata si care isi vad copilul stangandu-se fara a-l putea ajuta cu nimic, sau uneori chiar in ciuda eforturilor facute, cum s-a intamplat cu o fetita din vecini, care a avut nefericirea sa se imbolnaveasca de leucemie.

S-ar mai putea spune multe, dar cred ca e cazul sa ma opresc, nu inainte de a-mi exprima recunostinta pt toti medicii, asistentele, prietenele si membrii familiei care au contribuit la depasirea, cel putin pana acum, a acestei perioade nu prea fericite din viata mea.

Pacient in Romania IX

Am promis ca o sa povestesc si despre operatie. Radioterapia s-a terminat in aprilie, pt operatie am fost programata in iunie. A fost nevoie sa mai fac o serie de chimio. Cred ca nu-i nevoie sa spun ca fiecare serie noua de chimio devenea mai greu de suportat, efectele secundare mai neplacute. Nu stiu cum a reusit sora mea, cativa ani mai tarziu, sa supravietuiasca unei scheme de tratament care a constat din efectuarea simultana de chimio si radioterapie.

De fapt cu cat e tumora mai mare, intr-un stadiu mai avansat, cu atat tratamentul e mai agresiv. De aceea se spune mereu ca e bine sa fie detectat in stadiu cat mai aproape de inceput, cand tratamentul radio, de ex, se face dupa operatie, si nu inainte, cum s-a intamplat la mine si la sora mea. Numai ca in stadiile de inceput e si f greu de detectat, bestia de boala nemanifestandu-se deloc pana cand nu e destul de tarziu ca sa poata fi starpita definitiv. De aceea e necesar screeningul, dar asta costa bani, si in perioada de criza nu cred ca se mai gandeste cineva sa aloce bani si pt controlul periodic la san, de ex.

Pt ca f multe persoane, in special femei, fumeaza, am sa povestesc, f pe scurt, si necazul surorii mele. Ea a fumat multi ani, tratandu-se un timp de o bronsita rebela, sau cel putin asa era diagnosticul medicului pneumolog care a tratat-o. Simtindu-se din ce in ce mai rau a urmat sugestia doctoritei de familie si s-a internat in spital, ca sa-si faca analize mai amanuntite. La radiografie nu era prea clar ce o supara la plaman dar tomografia a fost categorica: tumora maligna de gradul IIIb la plamanul stang (sora mea sustine ca tumora infasura artera pulmonara). La biopsia ce a constat intr-o taietura cam pe langa clavicula si introducerea unei sonde cu ocamera de luat vederi (asa am inteles eu) in mediastin s-a descoperit ca si ganglionii erau f iritati.

A mers la IO si asa cum am spus deja, a facut, la recomandarea Dr Dediu, chimio si radio terapie concomitent. La cererea ei i-am tradus o parte din materialul de pe net, nu si partea care spunea ca tumora e inoperabila in acest stadiu (asta mi se spusese si mie inainte de a incepe tratamentul). A reactionat bine si, desi ea isi pierduse speranta ca va supravietui, a fost operata la Spitalul Militar de Dr Horvath. Acest doctor a fost pt multa vreme „the last resort” pt cazuri disperate, pe care nimeni nu voia sa le abordeze, si nu chiar toate operatiile facute de el au fost reusite.

Cea mai dramatica, in cele doua nopti cand am stat cu sora mea in spital dupa operatie mi s-a parut soarta unei micute de trei ani jumatate, pe care eu n-am vazut-o, dar care dupa operatie a fost resuscitata de multe ori, poate de zece ori. Am stat cateva ore de vorba cu mama fetitei, incercand s-o pregatesc pt sfarsitul care parea inevitabil, spunandu-i ca poate e mai bine sa nu se mai chinuie fetita. Ma durea sufletul de durerea ei, dar cred ca am facut ce era mai bine pt nefericita mama, care a intampinat vestea mortii fiicei un pic mai linistita. A plecat acasa si ne-am intalnit in curte a doua zi dimineata cand mi-a cazut in brate plangand „Nu mai avem fetita”

Desi sora mea e oarecum opusul firii mele, fiind f deprimata dupa operatie si primind destul de greu multele vesti despre colegii care se prapadeau unul dupa altul, din diverse motive (greu a fost pt ea si faptul ca sotul i-a fost diagnosticat la randul lui cu cancer la colon, operat cu cateva luni inaintea operatiei ei) si spunand mereu ca urmeaza ea, de peste sase ani supravietuieste cu un singur plaman (tatal nostru, am mai spus, a trait cu un singur plaman din 44 pana in 87, cred ca asta i-a dat sorei mele curaj sa se opereze). Dar pt ea, care e f energica si inimoasa (eu sunt mai „incetinica”) e mai greu de suportat faptul ca nu mai poate face treaba ca inainte, ca oboseste f repede.

Bun, sa revin la operatia mea. Dupa jumatatea lunii iunie m-am prezentat la doctorul Sapte frati, cu bagajele facute, gata sa las medicina sa continuie lupta cu perfidul dusman cuibarit in pieptul meu. Prezentarea s-a repetat de trei ori, pt ca de doua ori nu-mi ieseau bine analizele. M-am uitat pe graficul bioritmurilor, primele doua zile cate un ciclu trecea prin punctulde zero.

Pt cine nu stie, japonezii de la ocompanie de transporturi au observat ca exista o legatura clara intre bioritmurile angajatilor si frecvanta accidentelor. S-au facut grafice sinusoidale cu ciclul fizic (23 de zile), emotional (28de zile) si intelectual (33 de zile) constatandu-se ca daca se ia ca punct initial data nasterii cele trei cicluri evoluiaza la fel, adica jumatate de interval sunt deasupra abscisei, manifestandu-se pozitiv, trec apoi prin punctul zero al abscisei si se onduleaza sub axa, manifestandu-se negativ. Daca se suprapun doua puncte de zero omul e mai vulnerabil si mai predispus la accidente, ba chiar s-a verificat ca multe personalitati au sucombat intr-o zi in care s-au suprapus trei puncte de zero. La mine punctele de zero nu s-au suprapus perfect, dar erau f apropiate. Se recomanda sa se tina cont de bioritmuri atunci cand se programeaza din timp o interventie chirurgicala, deoarece pacientul se reface mai repede daca ciclul fizic e in portiunea pozitiva.

Nu-mi amintesc in care parte era ciclul meu fizic atunci, dar pe 19 iunie am intrat in operatie. Nu m-am internat decat in acea zi, erau f multe paciente internate si abia atunci s-a externat dintr-o rezerva o doctorita care se operase de un nodul si care a povestit ca a experimentat decorporalizarea care i-a permis sa vada, de undeva de sus, ce se intampla in sala de operatie. Eu n-am vazut nimic dupa anestezie. De obicei inainte de operatie se face o pregatire, pe langa un istoric al problemelor medicale menit sa se aleaga cea mai buna metoda de anesteziere bolnavului i se dau calmante si chiar somnifere ca sa aiba un somn adanc si sa fie odihnit pt operatie. Cum eu am stat acasa seara dinaintea operatiei am luat un lizadon (care continea o doza mica de ciclobarbital, il aveam la indemana pt o eventuala colica biliara, m-au cam necajit colicile astea din timpul primei sarcini cand, dupa spusele doctorului, fiica mea a „dansat” pe fiere), si un anihistaminic, recomandat de doctor pt alergiile cu care m-am pricopsit in laborator, lucrand cu substante toxice. Am dormit f bine si am asteptat cu calm sa se faca ora 13 si sa-mi vina si mie randul.

M-am trezit la terapie intensiva si am fost f mirata sa o vad pe fiica mea mai mare stand pe un scaun si privindu-ma cu intensitate. De fapt era prezenta toata familia, se pare ca facusera cu totii ture pe holuri asteptand sa ma trezesc din anestezie. Au plecat linistiti acasa pe seara, iar eu am ramas singura, cu perfuzia de ser fiziologic, aka clorura de sodiu, in vena. Dupa operatia de fibrom am baut unlitru de ceai negru, nu stiu cate pliculete au fost puse in el, stiu doar ca am facut o criza de hipertensiune. Tot o criza de HT am facut si acum, de data asta responsabila a fost NaCl. A venit repede un asistent care mi-a masurat tensiunea si mi-a dat o clonidina care mi-a rezolvat rapid problema. Am constatat inca din acea noapte ca pot sa ridic mana dreapta, desi citisem ca dupa operatie trebuie facute exercitii speciale de remobilizare a bratului. Cred ca minunea asta s-a datorat si masajului DO-IN.

A doua zi am mers in salon, unde am uimit colegele (de fapt una a stat cu mine vreo 2-3 zile, cealalta venea doar la pansat, ulterior am stat catevas aptamani singura in rezerva pt ca familia Saptefrati a plecat in concediu si nu s-au mai facut internari pana s-au intors) cu faptulca am facut cateva exercitiide abdomen. As avea si acum nevoie de ele dar doctorul de familie m-a sfatuit sa renunt, din cauza herniei ombilicale.

Si mai stupefiat a fost sotul meu cand a vazut ca dupa plecarea colegei de salon am schimbat nu numai patul (si bine am facut, desi am stat o vreme singura, pt ca patul initial era langa geam si a fost intr-o noapte o ploaie torentiala, care a inundat camera) ci si saltelele. Explicatia era simpla: mi se facusera injectii de calmare a durerii si nu m-a deranjat nimic in timpul transferului. Bine ca nu s-a desfacut cusatura de la operatie. Noptiera insa nu am reusit s-o mut, era prea grea, a trebuit sa faca el lucrul asta.

Sase saptamani cat am stat in spital, (subsemnata, care se trezea cu multa greutate dimineata toata viata ei) m-am sculat devreme, inainte de ora sapte, spre disperarea colegei din ultimele saptamani, pe care o deranjam nu numai noaptea, tragand apa la toaleta din dotarea rezervei, dar si cand ii era somnul mai dulce in timpul diminetii. Dupa operatii (am povestit anterior cum a ajuns sa faca doua operatii una dupa alta) colega a stat mai mult pe acasa, venind numai la pansat.

In camera de baie aveam teoretic si apa calda, practic ne incalzeam apa in sticle de plastic puse pe pervaz, si asa reuseam sa ne facem dusul zilnic, ba chiar sa si spalam cate un lucrusor.
Ininte de a fichemate la pansament imifaceam programulDO-IN, cred ca m-a ajutat f mult.

Din zona taiata se scurge un timp, diferit de la o pacienta la alta, lichid limfatic. Acesta era fie colectat intr-un borcanel prin intermediul unui furtun lung (doamnele ziceau ca-si plimba catelul), metoda incomoda, mai ales pt ca pacientele erau f stresate nu cumva sa sparga borcanelul, fie in pachete speciale de vata infasurata in tifon, peste care se aplica un pansament voluminos. Dr SF folosea metoda pansament. Era mult mai comod pt noi, dar in fiecare zi eram chemate sa ni se schimbe pansamentul si fiecare din noi introducea o suma in buzunarul asistentei,care astfel si-a construit o vila in Militari, destul de costisitoare. La un moment dat asistenta a plecat in concediu si a fost inlocuita de un coleg care ne-a cerut de la obraz sa dublam suma pt ca la Floreasca, la Urgenta, unde si-a internat tatal, se cotiza de cinci ori suma ceruta de el. I-am dublat suma, dar i-am dat-o, la intelegere cu prietena mea care a supravietut si ea pana acum, o zi da si una nu. N-a protestat, pt ca i-am explicat ca sunt de cateva saptamani in spital si ca am avut mari cheltuieli.

Sotul meu venea, pe caldura de foc si in autobuzele f aglomerate,la fiecare doua zile. Aveam masina, dar a decis ca e momentul sa execute personal o renovare a ei profitand de faptul ca eram „consemnata” in spital iar renovarea nu s-a sfarsit decat atunci cand m-am externat. Celelalte colege bucurestene mergeau des acasa, nu si eu. Totusi cred ca a fost mai bine asa, eram mai linistita nemaiavnd grija treburilor casnice, pe care le facea restul familiei. Ba chiar pot spune ca a fost un fel de concediu binemeritat, aveam in sfarsit un fel de garsoniera la dispozitie, numai pt mine, cateva saptamani, nu aveam de gatit, spalat, calcat, facut curatenie, aprovizionare, etc. Aveam aparatul de radio bun prieten,deasemenea carti (atunci am citit Arhipelagul Gulag al lui Soljenitan), Rebus Flacara,preferatul meu pt ca avea careuri dificile, acum m-am reprofilat pe Sudoku, prietena cu care am ramas in relatie, precum si nenumaratele paciente care se operau de noduli si care erau mult mai speriate de soarta lor decat noi, cele cu mastectomie.

Mai exista si vasta curte a spitalului, o adevarata gradina in care am facut intr-o zi un picnic impreuna cu fiica mea mai mica, (ea ma vizita f des, cea mare isi pregatea licenta si avea mai putin timp de vizite) si cea mai buna prietena a ei, tot atat de pasioanata de patinaj artistic ca si mine. Din nefericire aceasta prietena a avut un grav accident de masina imediat dupa ce s-a casatorit, a fost multa vreme in coma si nu stiu daca s-a trezit inca, desi au trecut cativa ani de atunci. Se afla acum in grija parintilor pt ca socrii ei, belgieni, ar fi dorit s-o deconecteze de la aparate. Daca am inteles bine, a fost adusa si operata la creier in Romania, si acum nu mai are nevoie de aparate. E atat de nedrept ce i s-a intamplat!

Mama mea nu a stiut ce diagnostic am, a aflat mult ami tarziu, cand era evident ca sunt o supravietuitoare. M-a mai vizitat sora impreuna cu sotul (cred ca si-ar fi dorit sa vina mai des, a pretins dupa ce s-a operat si ea ca venea la doua zile la mine , ceea ce nu e adevarat pt ca ar fi trebuit sa se invoiasca de la seriviciu si nu se putea), un cumnat cu fiica lui si colega Mariana. Mariana a picat intr-un moment in care am avut mare nevoie de ajutorul ei, se facuse dezinsectie (isi cam faceau de cap gandacii in institut, poate si pt ca primeam mancare de acasa si se pastra mai greu curatenia in timpul zilei, mai ales la etajele de chimio, unde se pusese mocheta, dupa modelul occidental, dar care era mai greu de curatat) si cum eu aveam alergie si la substanta folosita, ea m-a ajutat spaland pe jos, lucru pt care ii sunt recunoscatoare pana in ziua de azi.

S-a intamplat sa se interneze in acelasi timp doua prietene de prin Oltenia. Una din ele era extrem de speriata si sora ei, care era procuroare, m-a rugat sa am deosebita grija de ea. Am incurajat-o spunandu-i ce am citit in carti, ca din 10 femei cu noduli numai una are cancer. Prietena insa o cam deprima si m-a cam suparat la inceput, dar am descoperit curand ca avem amandoua (eu si prietena) multe bancuri in dotare si am ras copios, antrenand-o si pe cea speriata. Bineinteles ca nodulul nu era canceros. A fost internata si o sotie de senator despre care se stia ca fusese sef de Securitate pe judet, doamna era f cumsecade.

Impresionanta a fost o tanara operata de cancer ovarian, pe care o sufocau rudele venite in vizita ca sa-si ia ramas bun inainte de a o conduce pe ultimul drum, cum se face la tara. Sper ca totusi tanara a supravietuit. Dr Cristina, pe atunci Spate frati, mi-a spus la un control ulterior ca e f imporatant, conteaza f mult starea de spirit pt ca ea a vazut bolnave ce aveau tumora de gradul I cel mult si care s-au curatat intr-un an pt ca erau f negativiste. Asta m-a facut sa ma cam tem pt sora mea, care era un fel de chintesenta a negativismului. Sa bat in lemn, pana acum a supravietuit, poate si pt ca are mare incredere in ce ii spune doctora homeopata pe care o frecventeaza, si pe care eu amfost tare suparata acum doi ani jumatate, pt ca ii trata infectia la plamanul ramas prin metode homeopate si a fost nevoie ca sora mea sa treaca prin trei spitale diferite si de un efort deosebit din partea doctoritei de la Elias, precumsi de devotamentul fiicei ei vitrege (a carei mama s-a prapadit tot de cancer) ca sa treaca cu bine peste aceasta incercare.

Au fost si cazuri cand nemernicii de soti au gasit tocmai momentul cand nefericita trecea prin stresanta experienta a luptei cu boala asta cumplita pt a le parasi, unele din ele aveau si copii inca minori. Mi-era tare mila de ele si de copiii lor. Apropo de copii, mie imi plac tare mult copiii si m-am imprietenit nitel cu Stefan Saptefrati, care venea in vizita la parintii lui. Mi-l amintesc ca pe un baiat tare sensibil.

Mi s-a parut ca a fost bine pt moralul celor internati (erau si barbati operati de cancer la san, adica acel rudiment, sfarcul) ca se putea intra in Institut cu destula usurinta, desi au fost vreo 3 zile in care nu s-a permis intrarea „apartinatorilor” decat intr-un anume interval, (cand am spus de invoirea surorii mele m-am gandit la faptul ca era f des chemata sa faca ore suplimentare) dar exista si un revers al medaliei: minoritarii cu sacosele pline de marfuri. Prietena mea descoperise o metoda care ne permitea sa plecam linistite la plimbare fara sa ne temem de intrusi: luam clanta de la usa in buzunar.

Imi facusem conspecte din cartile citite la British Council si astfel am stiut ca din cauza ca s-au sectionat vasele limfatice e bine sa stau cu mana dreapta ridicata la nivelul toracelui sau chiar al umarului pt a preveni retentia de lichid limfatic si umflare a bratului. Deasemenea se recomanda evitarea ranirilor la bratul operat, pt ca exista mare pericol de erizipel. Si acum am emotii cand ma ranesc la dreapta, mai ales ca uneori glicemia depaseste (nu prea mult) limita admisa. Se recomanda ca la recoltarea de sange sau la perfuzii sa se foloseasca celalalt brat, nu stiu ce se fac cele cu dubla mastectomie. Si cand imi masor tensiunea am grija sa folosesc bratul stang. Nu se recomanda sa se ridice greutati cu mana operata (acum, dupa atatia ani, mai ridic, dar ma doare).

Din cauza chimioterapiei venele raman rigidizate si fragile, de aceea evit sa fac prea des analize de sange si tot de aceea am facut flebita si hematoame cand mi s-au facut perfuzii cu fier (compusi de fier, nu cu pulbere sau bare de fier). Nu se recomanda expunerea la soare. In ultimii ani am mai stat la soare cu ocazia muncilor agricole, dar sotul meu incearca sa ma menajeze cat se poate. Totusi am mers intr-o vara la mare, dar am stat aproape tot timpul la umbra.

Cand eram internata am mers si la endocrinologie, am facut cu acesta ocazie inca o scintigrafie de tiroida la Policlinica Spitalului Pantelimon (prima am facut-o la raposatul Brancovenesc). In hol, cum se intampla de obicei, am stat de vorba cu o doamna care era tare suparata pe sora ei care, desi operata de cancer la san in urma cu sase ani, crestea porci in fiecare an si se indopa cu carnea lor. In literatura scria ca sansa de a supravietui cinci ani cu diagnosticul de tumora de gradul III (diagnosticul meu) operata e cam 30%. Mi-am spus atunci ca daca respectiva a supravietuit sase ani mancand carne de porc inseamna ca cei care recomanda transformarea noastra din omnivori in ierbivori nu sunt chiar persoane de incredere. Si in ziua de azi consum zilnic carne, mai mult pui si peste, mai ales la gratar, dar nu dau la oparte sarmalele de sarbatori, carnea de miel sau pastrama haiduceasca. Bineinteles ca legumele si fructele nu lipsesc din hrana zilnica.

O consecinta ciudata a chimioterapiei a fost ca mi s-a incretit parul (parul se onduleaza cand e lipsa de calciu in organism) de parca imi facusem permanent tip merinos. Si nu-mi cazuse chiar tot cand am facut injectie cu farmarubicina! Cand am mers la Comisia de Expertiza pt Certificatul de handicapat (care mi-a fost de folos o singura luna, cand am fost scutita de impozit, pt ca n-am avut si nu am putere sa umblu prin frig tocmai pe la Timpuri Noi ca sa-mi fac dosar) era o doamna careia de asemenea i se incretise parul. Colegele de serviciu ziceau, sper ca in gluma „sa facem si noi chimio, ca sa avem parul cret”. Am batut cu putere in lemn, nu doresc nici dusmanilor sa treaca prin ce am trecut eu!

Pt ca am vorbit de scintigrafie am fost trimisa, cam la un an si ceva de la operatie, de oncologa de la sector la Spitalul Municipal sa fac o scintigrafie la oase (in caz de metastaza, Doamne fereste, am batut in lemn, sunt afectate cu predilectie: creierul, plamanii, ficatul si oasele) iar tehnicianul mi-a spus ca a observat ca am reumatism, dar nu tumori. Cam vreo doi ani jumatate am inghitit zilnic cate opastila de Tamoxifen si m-am bucurat cand mi s-a oprit tratamentul, pt ca eu credeam ca am bufeuri din cauza lui. Nici acum nu stau prea bine cu termoreglarea.

Pt a-mi proteja ficatul (consum zilnic cel putin 10 tablete diferite, unele din ele sigur hepatotoxice) iau si pastile de Liv 52, dar ocazional, mai mult cand mananc oua sau beau cafea. Am baut zilnic cafea multa vreme, de la un timp beau mai ales in weekend, pt ca altfel fierea, poate si dincauza tratamentului antiHT si antidiabetic, cam face pe nebuna.

Ei, si cu asta cred ca am spus cam tot ce era mai important in legatura cu experienta mea de, deocamdata, supravietuitoare. Azi am vazut la ProTV un fragment dintr-un film despre o familie in care trei femei plus o f buna prietena a lor au suferit mastectomii si au supravietuit, mi s-a strans inima gandindu-ma ca am fete si nepoata care din cauza mea au un risc crescut (bat in lemn, sper sa ajute) sa se confrunte cu aceeasi problema. Comentariul din off al sotului uneia din eroine (am folosit dinadins acest cuvant) era ca aceasta boala afecteaza nu atat pacientul, cat familia.

Pacient in Romania VIII

Pentru persoanele care vin prima data aici: daca vreti sa aflati experienta mea de persoana diagnosticata cu cancer va recomand sa cititi intai episoadele VI si VII.

N-am spus in episodul anterior ca sotul meu s-a tinut de cuvant si mi-a cumparat cartonul de prajituri cu frisca promis, bineinteles ca am impartit prajiturile cu fiicele mele, dar cea mare nu a inteles nici pana azi de ce nu a luat el prajituri si pt ele, incat a trebuit sa renunt eu la o parte din ale mele (sunt curioasa cum o sa comenteze ea fraza asta)

Pt ca unul din colegii lui facea studii de termografie pt a constata daca metoda aceasta poate ajuta la detectarea tumorilor (citisem intr-o carte rusesca f interesanta si bine scrisa,– cred ca se chema Verdictul in romaneste si m-a intrigat ca avea acelasi titluc a una din povestirile lui Kafka–, ca a desoperit ca o alunita din cele negre –melanom–era mai fierbinte decat restul corpului, precis ca era vorba de termografie) Am mers intai la un profesor de senologie, nu i-am retinut numele, regret acest lucru, apoi la policlinica Institutului de Aviatie, unde am facut termografia. Senologul a fost de acord cu diagnosticul lui Saptefrati, doctorita de la Institut nu era sigura ca am metastaze la subrat, ea credea ca mai degraba e vorba de lipom, de aceeasi parere a fost si rezidenta lui Dutulescu, dar D a confirmat diagnosticul lui Saptefrati. Deci am avut si alte opinii, am fost examinata de mai multe persoane autorizate, nu am ascultat o singura parere. Daca eu n-am fost in stare sa detectez prin palpare tumora nici dupa punctie, toate aceste cadre medicale au reusit, experienta si pregatirea lor spunandu-si cuvantul. Termografia nu a fost concludenta in cazul meu, se parea ca am tumori la ambii sani, poate asta s-a datorat faptului asa cum am aflat ca mult mai tarziu de la oncologa de la sector eu, la fel ca alte peste 90% dintre femei, am displazie la sanul ramas.

La prima internare am avut colega de salon o doamna mai in varsta, care statea pe str General Florescu, unde intreprinderea noastra avusese unul din numeroasele sedii. Era mucalita, am facut schimb de multe bancuri, ne-am distrat copios cat am fost colege. Relatia ar fi putut fi incordata daca, dupa ce dumneaei a tinut mortis sa stea la geam, nu si-ar fi dat seama ca salteaua e extrem de incomoda si eu nu as fi fost de acord sa schimbam paturile (era o rezerva de doua paturi). Dansa nu s-a operat pt ca, pensionara fiind, nu avea de unde sa puna in plic cat se spunea ca e „tariful”. Parerea mea e ca ideea asta cu „tarif fix” era cam exagerata, nu cred ca i s-ar fi conditionat operatia de existenta plicului. E aici si vorba de mentalitatea bolnavului: daca nu-mi cere/primeste plicul nu mai exista nici o speranta de insanatosire. Pe de alta parte se spunea ca insusi celebrul Arsenie ar fi utilat si modernizat Spitalul 9 din plicurile primite de la bolnavi. Dar inca de atunci la radiografie i-a aparut o opacitate pe plamani, in salonul nostru venea si facea ambulator chimio o doamna care s-a uitat semnificativ la mine cand am auzit asta, mai ales ca acuza si dureri, dar nu am comentat niciuna nimic. Mai tarziu ne-am mai intalnit pe holurile Institutului, nu prea arata bine.

A doua oara am stat intr-un salon de trei. O colega era de undeva din Moldova, o fiinta extrem de energica si muncitoare, spunea ca s-a suparat f tare cand i-a luat foc grajdul si i-au pierit porcii (cealalta colega era de parereca e posibil ca asta sa-i fi declansat cancerul), ne spunea ca sotul mereu o certa „esti nebuna de muncesti atat”, ea s-a bucurat ca putem spune bancuri (radeam atat de tare ca a venit cineva de la etajul de sus sa vada de ce radem) si cand ne-am externat, pt ca auzisem ca semintele de dovleac combat cancerul, mi-a trimis, contra cost, cateva kg de seminte din dovlecii cultivati de ea, de-am spart la seminte saptamani intregi pana le-am terminat. Cealalta ,o doamna fina si cocheta, eleganta chiar, facea un tratament experimental, m-a pus sa-i traduc prospectul, erau ingrozitor de multe efecte secundare insirate acolo. Spunea ca a avut o infectie la deget care i s-a urcat la subrat si ca nimic nu reusise sa-i amelioreze starea. Avea un nepot de 6 ani pe care il iubea f mult si un sot care ii era f devotat, se vedea ca se iubeau inca, dupa atatia ani. Nu voia nici macar sa auda cuvantul moarte, era extrem de speriata, ulterior moldoveanca mi-a spus ca a intalnit-o intr-o stare f grava, deabia mai sufla. Daca i-am usurat suferinta macar cu un miligram, sunt multumita.

Cred ca am suportat acceptabil greturile provocate de tratament nu numai datorita zofranului si metoclopramidei ci si pt ca am consumat f multe fructe (o colega de serviciu care ulterior a plecat de la noi avea livada de meri si ne-a vandut f convenabil cateva lazi, mi-au prins tare bine la spital) si ceai de macese culese de mine de pe coclauri (am muncit ceva sa le curat de seminte si puf inainte de a le usca)

Dar pe masura ce trecea timpul si faceam alte serii incepeam sa suport din ce in ce mai greu chimio. N-am sa inteleg niciodata cum rezista o pacienta care venea in salonul nostru (cand am fost internata a treia oara) sa faca tratament ambulatoriu pt ca spunea ca face asta de 8 (opt) ani. Alta, destul de tanara, prietena buna cu prima, tot la ambulatoriu, avea ambii sani extirpati, daca imi amintesc bine, din motive estetice, ceea ce mi s-a parut o prostie.

In timp ce faceam chimio am intalnit si o doamna din Targoviste, ilustratia vie a avertismentului primit dupa punctie, a mers intai la un bioterapeut si a ajuns la Institut intr-o stare destul de grava. Eu ma gandeam ca cele care se vindeca nu mai ajung la institut, dar n-am de unde sa fiu sigura ca se intampla asta. Totusi in perioada aceea m-am imprietenit cu o vanzatoare de la alimentara de langa casa (acum desfiintata) care mi-a imprumutat „Medicamente din farmacia Domnului” de Maria Treben, care cred ca m-a ajutat, pt ca mi-am facut un „cocteil de ceaiuri” inspirat de cartea asta, din care faceau parte, intre altele, ceai de urzica, coada soricelului si galbenele, care cica ar combate cancerul de san. Am vorbit deja de ceaiul de macese.

De asemenea am facut multi ani un program inspirat din DO-IN, o filozofie japoneza, care consta din automasaj, presopunctura si gimnastica, m-a ajutat f mult mai ales la mobilizarea mainii drepte dupa operatie, dar nu ma mai pot mobiliza sa il fac, si pt ca ar trebui sa stau in genunchi, si nu mai pot din motive de artrita sau poate chiar artroza.

In plus o cunostinta de-a mea, adepta lui Sri Mataji, care se pretindea Goddess, ea practica Sahaja-Yoga (nici o legatura cu MISA) si se ruga pt mine impreuna cu toti ceilalti si imi dadea sa ma ung cu niste „apa sfintita”. Mi-am exprimat dubiile cu privire la eficacitatea apei respective fata de dr Radu, endocrinologa de la IO si dumneaei a replicat ca „nu se stie niciodata”

A treia oara (dupa radioterapie) in salon mai era o doamna care avea un fiu care lucra la aeroport, pe care o „curta” intens dr D, cred ca din cauza ca circula mult cu avionul la congresele la care participa, dar si pt ca starea ei era destul de grava si ii era mila de ea (dr D e metodist). Sarmana de ea cred ca avea metastaza la oase, se vaita mereu si se intreba daca mai scapa, nu se putea da jos din pat pt ca s-a impiedecat in casa si si-a fracturat soldul, o ajutam noi cand avea nevoie de ceva. Noi, adica eu si o tanara din Calarasi sau Oltenita. Era f grijulie sa se hraneasca bine, pt ca aveam frigider in camera il burdusise cu crenvursti, supa si alte bunatati. Din pacate stomacul ei nu putea retine prea mult bunatatile dupa injectii. Eu, cu hrana mai frugala, n-am vomat deloc.

In martie, dupa ce am fost masurata si tatuata (cateva puncte doar, care indicau aria ce urma a fi iradiata) si am facut si o simulare am inceput lunga serie de cobaltoterapie. Ar fi trebuit sa fac 25 de sedinte, 5 in fiecare saptamana, dar am facut doar 24, pt ca in ultima zi urma sa intre aparatul in revizie si am facut, se pare, doza dubla. Am avut noroc, din nou, de o doctorita f buna si f atenta cu mine (probabil ca asa era cu toate pacientele) dr Preda, sper sa nu incurc numele, care mi-a dat reteta gratuita de vitamina A, ca sa nu mi se arda esofagul, precum si alte tratamente, nu mai tin minte exact ce, parca pastile cu Litiu, spunea ca pt refacerea limfocitelor. Daca chimioterapia am suportat-o destul de usor nu pot spune acelasi lucru despre radioterapie. Pe masura ce trecea timpul ma simteam din ce in ce mai obosita (totusi aveam grija sa ma hranesc bine cu nuci, icre, sfecla rosie si altele recomandate in cartile de la BC, se spune ca nimic din ce ni se intampla nu e lipsit de sens, faptul ca am invatat singura si cu multa usurinta, atat din carti cat si de la TV, limba engleza mi-a folosit din plin, si nu numai o data)

Dar pe masura ce trecea timpul analizele imi ieseau din ce in ce mai proaste, in ultima saptamana atat hematiile, cat si limfocitele si trombocitele erau teribil de putine, cred ca sangele imi era tare spalacit iar organismul nu prea mai avea cu ce se apara. Am si racit la un moment dat si mi-a fost tare rau. Mi s-a intamplat chiar sa adorm, fara sa-mi dau seama, cu ochii in TV. Pt ca trecuse suficient timp de la operatia de fibrom (am citit ca se recomanda extirparea ovarelor dupa o asemenea operatie, pt ca altfel creste riscul de cancer la san, la mine existau deja o multime de factori de risc, nu se poate neglija si faptul ca ma lucrat in laborator cu substante toxice si cancerigene, alfanaftilamina, de ex, faceam eu analizele cu aceasta substanta pt ca mama laborantei care ar fi trebuit sa o manuiasca murise de cancer si riscul ei, am considerat eu, era mai mare decat al meu, avand in vedere ca mama mea traieste bine mersi si azi) am recapatat dreptul la CM si n-am mai mers la serviciu, de altfel cred ca nici nu s-ar fi putut, sotul meu m-a dus si m-a adus cu masina in fiecare zi.

Intr-o zi, pe un ger cumplit, cred ca era chiar 31 martie, masina noastra cam vechisoara (o biata Dacia 1310 care ne-a slujit cu abnegatie din februarie 85 pana acum doi ani jumatate, cand a sfarsit in programul „Rabla” fiind f regretata de sotul meu, care-i cunostea fiecare surubel, e drept ca in ziua in care am luat-o au fost -25C, si a pornit de la prima cheie) a ramas in pana chiar inainte de intersectia sos Fundeni cu Colentina. Sotul meu s-a dat jos din masina, a ridicat capota (atunci am racit) dar nu a reusit sa o pornesca. Atunci parca de nicaieri a aparut un om care i-a spus sa se intoarca la volan, a mesterit ceva cateva secunde si motorul a pornit, apoi a plecat repede spre trotuarul din stanga noastra, nici nu sunt sigura ca ne-a auzit multumirile.

La usa salii unde se afla bomba de cobalt am observat, la inceput pe pielea proprie, ca daca nu i se baga nimic in buzunar Marianei, asistenta, te uita Dumnezeu acolo si intrau inaintea ta toti cei veniti mai tarziu, dar inarmati cu „darul”. Dar daca dadeai 500 de lei, asteptai mai putin. Cel mai putin asteptau cei care cotizau cu o mie de lei (nu eu)

Radioterapia a mai avut si un alt efect secundar,oarsura la subrat,f dureroasa si care s-a vindecat cu greu dupa multe cataplasme cu sunatoare, de am patat toate bluzele cu rosu de la florile respective.

Despre operatia propriu zisa, data viitoare.

Pacient in Romania VII

So, am iesit eu din spital, am mai stat prin concedii medicale (grea boala anemia asta, intrasem in spital cu hemoglobina 5 si am iesit cu 10) pana mis-au terminat toate zilele (de CM) permise, am facut si niste fizioterapie din motive de aderente cu care ocazie am aflat de la doctorita in prag de pensie ca: 1. isi face cabinet particular unde ma invita in caz de nevoie, 2. o amarata de pacienta de-a ei, suferinda de cancer, a mers la Comisia de Expertiza de la Constructii (de care tineam si noi, intreprinderea noastra) si, pt ca nu avea in posesie suma ceruta de onor comisia drept spaga i-a fost refuzata prelungirea concediului medical.

De aceasta a doua informatie am avut nevoie neasteptat de repede, cum va rezulta din cele ce voi povesti mai departe. Acum voi spune doar ca dupa ce m-am operat si de cancer la san am avut oarece noroc pt ca Comisia (scuzati cacofonia) incriminata mai sus era in concediu si am fost repartizati noi, cei de la Constructii, la Policlinica Vitan, care pe atunci era inca civila. Am avut grija sa pun cate ceva in plicuri, preventiv, nu prea mult, pt ca gestul conteaza (am fost invinuita pe un blog, in niste comentarii sterse ulterior de cel ce le-a postat, ca de-aia e societatea romaneasca de rahat pt ca niste pacienti de rahat ca mine dau spaga) dar numai oncologului, pt ca la Comisie se facuse ceva scandal si se lasase cu anchete tocmai din motive de spaga (aici nu sunt sigura ca amintirile mele sunt f exacte) dar d-na de la Comisie chiar era f cumsecade si, spre deosebire de „colega” de la Constructii a fost impresionata de soarta mea si mi-a aprobat chiar mai mult concediu medical suplimentar decat cerusem.

M-am intors la lucru si imi amintesc ca ii spuneam unui coleg ca nu m-am asteptat ca aceasta operatie sa ma afecteze atat de mult, ulterior am inteles de fapt ca nu operatia era de vina ca ma refaceam mai greu. Interesant e ca si sora mea a suferit o operatie asemanatoare cam in acelasi timp dar ea s-a refacut mult mai repede (e mai tanara cu 5 ani, si nu are nici copii, deci din acest pdv stress mai mic).

A venit toamna si in curtea noastra a fost rasturnata o mare cantitate de porumb care urma sa fie transportata in porumbar. Noi, fetele, umpleam cosurile, barbatii si sora le carau. La un moment dat nu stiu ce miscare brusca a facut cumnatul meu ca m-a lovit f tare la san. Cred ca el nici nu si-a dat seama ce s-a intamplat, eu insa m-am plans mamei mele ca ma doare rau si mi-e teama sa nu fac mastita precum fetita internata la Spitalul Sahia, despre care am vorbit anterior. Peste vreo doua saptamani m-am dus la Policlinica Sahia, la ginecologie, sa mi se dea un tratament pt vanataia care nu mai trecea si care ma durea din ce in ce mai tare.

Tratamentul a fost eficace, hematomul care se formase a disparut, dar dr Nitulescu m-a trimis la Institutul Oncologic (spunandu-mi ca acolo sunt conditii ca in Occident, avea dreptate doar in parte) pt mamografie, pt ca dedesubt era o formatiune suspecta. O colega care s-a operat de mai multe ori pt ca ii apareau mereu noduli „precancerosi”, spunea ea, la san, mi-a recomandat sa merg miercuri la dr Sapte frati, dar m-a avertizat ca e f multa lume la cabinetul lui. Incepusem sa ma cam satur de stat ore in sir la usa cate unui cabinet, sa vad cum intra mereu persoane peste rand iar eu ajung in final in fata unui(ei) dr obosit si tracasat de cati bolnavi a vazut pana atunci. Asa ca m-am dus joi, la alt doctor, care avea mai putine paciente.

Am facut mamografia, am asteptat sa o vada dr specialista in radiografie care le-a aratat unor studenti in fata mea firisoarele, am inteles imediat despre ce e vorba, mai ales ca pe biletelul ce a insotit mamografia scria sanul stang nimic oncologic. I-am spus sotului meu ca sanul drept are ceva oncologic, el a zis sa mai asteptam, poate nu e asa grav, l-am facut sa-mi promita ca daca e cancer o sa-mi cumpere un carton de prajituri cu frisca si ne-am intors la cabinetul de ginecologie. Doctorul mi-a recomandat sa fac punctie si m-a programat pt martea urmatoare.

Auzisem o multime de povesti despre cat de daunatoare sunt punctiile, cum cancerul se dezvolta exploziv dupa ele (e un sambure de adevar in asta, pt ca se strapung vase de sange in care ar putea sa patrunda celule maligne care sa se raspandeasca in fluxul sangvin si sa se insamanteze in alta parte) Asa ca m-am prezentat la dr Nitulescu care mi-a spus „Faci punctia si pe urma vii la mine cu rezultatul”.

M-am dus la Brtish Council, unde aveam legitimatie (am renuntat la un moment dat sa o mai reinoiesc pt ca taxa era prea mare pt veniturile noastre) si m-am documentat cum e cu punctia. Am citit ca daca e chist punctia e tratamentul de electie. Am sperat, in ciuda celor auzite la radiografie, ca scap doar cu un chist. N-a fost sa fie, doctorita care a infipt acul cel gros (m-a cam durut) mi-a spus cu parere de rau in glas ca e vorba de o formatie consistenta, dura. I-am strecurat un plic ca rasplata pt promisiunea de a-mi inmana rezultatul analizei (nu se face asa ceva, nu se da rezultatul in mana pacinetului, unele bolnave nici nu sunt incunostiintate care e diagnosticul, depinde de caz).

Sotul meu, care m-a dus cu masina (nu stiu daca o sa-i pot multumi deajuns ca a avut rabdarea si puterea de a ma scuti de lungile calatorii cu mijloacele de transport din Militari pana in Fundeni, mai ales ca iarna 95/96 a fost o iarna grea, in timpul viscolului din 31 martie a cazut avionul de la Balotesti) a plecat la serviciu, eu am ramas de planton pe holuri, asteptand rezultatul analizei. Dupa orele 13 am mers la cabinetul dr Condrea (sper ca acesta e numele corect) despre care am ramas de atunci cu impresia ca a fost sfatuita de ingerul meu pazitor ce sa-mi spuna, desi mai degraba a spus exact ce credea si simtea.

Analiza spunea ca s-au gasit celule maligne. Cred ca discursul dansei a sunat cam asa: „Din fericire cancerul la san se poate vindeca. O sa faceti chimioterapie, radioterapie si operatie. Ati putea merge la naturisti sau bioterapeuti. Nu va sfatuiesc. Am vazut nenumarate cazuri care au ajuns tot la noi, dar intr-o stare mult mai grava” Cumnata care s-a prapadit azi a aflat destul de tarziu, facand o tomografie, ca are cancer cu metastaze. In loc sa mearga imediat la Institutul Oncologic pt tratament (mie mi-a spus ca i-a fost f frica) s-a tratat singura cu comprese cu foi de varza si bitter suedez. O prietena veche ma sfatuia si pe mine sa nu fac alt tratament decat cu foi de varza, dar n-am ascultat-o, si bine am facut.

Cumnata a ajuns pana la urma la Institutul Oncologic, la insistentele fiului ei mai mare. A facut chimioterapie (cu cazutul parului si toate celelalte efecte secundare), apoi s-a operat si o vreme s-a simtit f bine. A fost f optimista, (ba chiar a participat la nunta acestui fiu).pana la un moment dat, cand s-a simtit mai rau si a mers la celebrul Fulga („un sarlatan, a zis ieri varul meu, i-a luat banii si a infometat-o cu supa de legume pana a slabit –era supraponderala–de era sa cada pe jos si a renuntat”) spunandu-mi ca acesta i-a explicat ca trebuie sa renunte la carne, pt ca ii hraneste celulele maligne, care trebuie infometate cu o dieta speciala.

Din nefericire facuse metastaza din nou, a facut „apa la plamani” si s-a simtit ceva mai bine dupa punctie, dar deja de la Craciun folosea morfina pt calmarea durerilor. Am inteles ca avea si o rana urata. Dumnezeu s-o ierte si s-o odihneasca.

Eu am plecat cu rezultatul anlizei in buzunar la cabinetul dr Nitulescu. Acolo era o multime de paciente la usa, mie mi-a venit randul pe seara. Am varsat vreo doua din lacrimile pe care mi le tot inghitisem pana atunci (poate e semn de timiditate, rareori plang in public, cand eram copil ma ascundeam in cate un colt si plangeam acolo singura, familia credea ca sunt cam insensibila) si am ascultat cu luare aminte sfatul de a ma duce a doua zi la Policlinica cu plata Batistei, unde consulta si dr Saptefrati. Ar fi trebuit sa pun comprese reci ca sa reduc inflamtia cauzata de punctie, dar nu am avut conditii.

De la servici ma invoisem pt punctie, nu mai aveam dreptul la CM, a doua zi dimineata, dupa ce m-am programat pt dr Saptefrati (dupa orele 13) m-am dus la serviciu. Mi-am facut alt bilet de voie si m-am dus la Batistei. Dr Saptefrati s-a uitat la recomandarea dr Nitulescu, s-a uitat la rezultate, m-a examinat la san (care intre timp se cam intarise pt ca era inca iritat de la punctie) m-a privit cu severitate, si mi-a spus „Stii ce ai” „Stiu” i-am raspuns cu o voce pierita. Diagnosticul: tumora de gradul trei (din patru) cu metastaze la subrat.

M-a trimis la institut, la dr Anghelescu, care era extrem de obosita si parea cam distrata (neatenta) din cauza asta. Am facut analizele recomandate (cred) si m-am dus la cabinetul ambulatoriu pt chimioterapie. Sotul meu a stat cu mine la coada ce parea nesfarsita. Asistenta, care etala cu mandrie multele bijuterii despre care spunea ca le-a achizitionat in timpul lui Ceausescu a zis intai ca nu are medicamente., pt ca nu sunt trecuta pe lista ei, dar ca nu ma trimite acasa dupa ce am stat atat la coada (si aici plicul si-a dovedit utilitatea, si cand ma gandesc cu cata jena si cu cate precautii strecuram plicurile inainte) pt ca va gasi ea undeva niste rezerve. Toata povestea asta m-a stresat f tare, in toate zilele in care am facut chimioterapie la acel cabinet nu eram deloc convinsa ca primesc exact tratamentul care trebuie.
Bineinteles ca m-am documentat pe larg si ce e chimioterapia si „cu ce se mananca” ea.

Am gasit multa intelegere la serviciu (eu as fi vrut sa ma pensionez dupa operatia de fibrom, aveam dreptul la grupa II-a de munca, dar directorul a refuzat sa-mi dea adeverinta pt ca are nevoie de mine, de priceperea si experienta mea) si am fost invoita de fiecare data cand am mers la chimioterapie iar dupa tratament ma intorceam la laborator, pt ca am mai spus ca numai aveam dreptul la CM. Toate astea se petreceau in decembrie 94.

In ianuarie 95, dupa anul nou, am mers la cabinetul dr A, ca sa aflam cu stupoare ca sarmana de ea decedase inainte de Craciun, dupa un puseu de hipertensiune. Nici vorba de obezitate in cazul dumneaei ,era normoponderala, ca si mama unei colege de a fiicei mele, probabil ca in cazul lor stressul a fost fatal. Dupa ce dr Dutulescu s-a certat cu o colega ne-a preluat dansul. E un caz rar de doctor care nu accepta plicuri, a acceptat dupa multe insistente, a doua oara cand am fost internata pt tratament, un Petite Larousse. Dupa operatie, cand se pregatea sa plece in concediu, m-a invitat intr-o camaruta in care avea o multime de pachete de cafea si alte asemenea, a indesat cateva intr-o sacosa si am coborat la cabinet unde a decis, dupa ce a vazut rezultatul analizei anatomopatologice si s-a consultat cu SF,, ca nu mai e nevoie de chimioterapie. A fost una din cele mai fericite zile din viata mea, am urcat cele 3 etaje pana la salonul unde eram internata dansand.

Dar iar am anticipat putin. Inainte de a incepe chimioterapia am facut radiografie la plamani, EKG, ecografie la abdomen, analize de sange. Dr A pusese pe lista de chimio infama farmarubicina, un gen de antibiotic ce are ca efect secundar caderea parului. Mie nu mi-a cazut chiar tot, mamei mele nu i-am spus ce diagnostic am, cand a observat ca am cam putin par am ras (a reactionat f prost cand sora mea s-a taiat la genunchi cazand pe sina de tramvai, a crezut ca i s-a taiat piciorul si de atunci am hotarat sa o menajam si sa nu-i mai spunem toate necazurile noatre, oricum nu prea stia sa fie de partea noastra cand aveam suparari) si mi-a spus mai tarziu ca a crezut ca am vreo boala de piele.

Dr Dutulescu nu numai ca m-a scutit de farmarubicina (ulterior, fiind el plecat la un congres, mergea destul de des la congrese, rezidenta a vrut sa fac si FR, dar am refuzat invocand autoritatea dr D) dar m-a si internat de fiecare data, incat am fost mai linistita ca primesc tratamentul care trebuie.

Colegele de serviciu erau dornice sa afle fiecare amanunt din ce mi se intampla, le-am raspuns la toate intrebarile, (ei, la cele mai indiscrete mai voalat) si le-am lasat sa-mi examineze sanul, care la exterior nu prezenta nici un semn ca e ceva in neregula (pt perversi: era o experienta prin care nu doream nimanui sa treaca, ma gandeam ca daca, Doamne fereste i se intampla vreuneia ceva asemanator, sa nu se culce pe urechea ca nu se vede nimic in afara)

Despre radioterapie si restul in episodul urmator.

Pacient in Romania VI

Azi dimineata m-am trezit speriata dintr-un vis. Se facea ca o matusa ma anunta ca i-a murit sora. Ma culcasem cu gandul la sotia unui var (nora matusii a carei moarte imi fusese anuntata in vis) care se zbatea intre viata si moarte la Spitalul Pantelimon si m-am uitat la ceas, in caz ca visul avea vreo legatura cu starea ei. Era 5:20. Peste cateva ore am fost anuntata ca nefericita nu mai e printre noi. Decedase la 5:30. Ceasul la care ma uitasem eu era de fapt cu 10 minute in urma.

Nu m-am speriat in halul asta nici cand am aflat, dupa punctie, ce fel de celule se aflau in proba recoltata. Cumnata mea de var avea metastaza. si se operase in urma cu cativa ani. Tot de cancer.

Am promis ca o sa scriu candva despre acesta experienta si probabil acum ar fi momentul. Am sa incep prin a spune ca imediat dupa revelionul din 94 am ajuns la Elias mai mult moarta decat vie. Ceea ce eu credeam ca e o dereglare naturala din cauza menopauzei s-a dovedit a fi o metroragie cauzata de un fibrom uterin cat un cap de fat. In literatura se spune ca riscul de a se intampla asa ceva (fibrom) persoanelor care au dus macar o sarcina la termen (la mine au fost doua) e mult mai redus. Literatura se bazeaza pe statistici. omul insa e o invidualitate, inainte de a deveni subiect de statistici si studii medicale. De aceea prognozele medicilor privind sansa de supravietuire a cuiva nu pot fi mai exacte decat, sa zicem, prognozele meteo, indiferent cat de bine studiata e afectiunea respectiva. In cazul cumnatei previziunile au fost f exacte.

Dar sa ma intorc la cazul meu. Dupa ce am fost apta pt operatie pt ca s-au picurat vreo doua pungi cu sange in venele mele (ceea ce imi aminteste de doua ocazii in care m-am oferit sa donez sange si am fost descurajata, prima data la Institutul Hematologic din Str Caracas, cand mi s-a spus sa vin alta data, cand voi fi si platita pt sangele donat, si am renuntat sa devin mercenara, si a doua data la revolutie, cand m-am prezentat printre gloante la Municipal, raspunzand apelului disperat de la TV de a se dona sange si un doctor f bland si f in varsta m-a mangaiat cu duiosie pe obraz si mi-a spus ca nu mai e nevoie, ca au destul sange de la altii mai tineri decat mine) am intrat „la cutit”.

Doctorita, destul de tanara, mi-a facut o taietura artistica, exact pe traseul meridianului care trece prin buric (acum chiar langa buric am o hernie care creste incet, dar sigur, a trebuit sa renunt la exercitiile zilnice de abdomen), si m-a anuntat ca nu mi-a extirpat ovarele. Citind mai tarziu rezultatul analizei „produsului” rezultat si consultand ceva literatura medicala mai mult sau mai putin de popularizare am aflat ca n-a fost o idee prea buna, avand un exces de estrogen.

Am stat 3 saptamani in spital la ginecologie ca sa ma refac dupa operatie (intr-o noapte eram doar doua bolnave in salon, amandoua cu nume „geografice”, cealalta avea o infectie si se trata cu antibiotice, asistenta a venit si mi-a trantit mie in fesa antibioticul, abia cand cealalta nu si-a primit doza am facut o mica ancheta si am inteles ca se confundasera dosurile si a primit si colega intepatura necesara). La inceput am avut doua „colege de suferinta”, ne-am inteles f bine si ne plimbam ca trei gratii (sau greturi) pe coridoarele lungi ca sa ne vindecam mai repede prin miscare, apoi ele s-au externat si eu am ramas sa-mi tratez anemia. Am incurajat cat am putut, impreuna cu alte colege de salon pe o alta care urma sa intre in operatie si era f speriata, dupa cate imi amintesc operatia a decurs cu bine. Am fost uimita cand am afla ce debita o mitomana (era o urma ciudata, alba pe geam, ca si cum un porumbel s-ar fi tavalit prin creta si apoi a venit in zbor si s-a izbit de geam, mitomana sustinea ca a vazut cu ochii ei pasarea cand s-a izbit de geam, dar urma era acolo mult inainte de a se interna ea) o infirmiera de la un spital de psihiatrie,parca de la Urlati, a cam avut probleme pana sa se obisnuiasca cu genul de muzica pe care il ascultam eu la radio,pana la urma ne-am despartit prietene.

Impresionanta era o tanara de 22 de ani care fusese diagnosticata cu cancer ovarian si urma sa faca radioterapie (se pare ca e ceva extrem de dureros) dar a gasit in ea puterea sa o incurajeze pe cea care urma sa intre la operatie.

Pt ca aveam glicemia cam ridicata si inca aveam probleme cu anemia m-am transferat la „medicala” unde am mai stat trei saptamani, intr-un salon de patru. Vecina de pat (avea o sora in personalul spitalului si era tratata cu multa simpatie de toata lumea, dar era f f f bolnava de artrita) era o femeie mai in varsta, painea lui Dumnezeu, facea parte din Oastea Domnului si era cam scandalizata de celelalte doua colege de salon care se rasfatau cu fripturi si bere atunci cand nu umblau cu limba scosa dupa barbati. Colegele au fost inlocuite repede de doua doamne f cumsecade, s-a creat o atmosfera de familie, calda si apropiata. Doamnele nu fusesera niciodata in spital pana atunci si, cum se intampla in asemenea cazuri, ne-am facut fiecare autobiografia si ne-am ajutat una pe alta cum am putut.

M-a impresionat doamna din Bucuresti (cealalta era din Piatra Neamt) prin devotamentul fata de fiica sa, care suferise de poliomielita in copilarie, se deplasa in doua bastonase si avea un Trabant pt care cu greu mai gasea piese de schimb, facuse facultate si mergea zilnic la lucru (intr-o vreme cand unii mergeau cu Mercedesul sa-si incaseze ajutorul social, la care contribuia si aceasta fiica, in ciuda handicapului ei). Am facut tot felul de analize (diabetul mi-a fost diagnosticat mult mai tarziu, prin 2000, de catre doctorita oncologa din policlinica ce aa vut ovreme cabinetul in sediul SpitaluluiMunicipal) si tratament pt spondiloza (am zis ca am multe hibe, nu?). La ORL doctorita (care avea pe birou niste orhidee spendide, verzi, eu nu i-am bagat nimic in buzunarul halatului) mi-a turnat apa oxigenata in urechea operata (cred ca se vedea cu ochiul liber ca nu am timpan), apa a ajuns in urechea interna, la melc, si m-a luat ameteala, dr s-a speriat dar in final totul e bine cand se termina cu bine.

Am promis ca o sa vorbesc despre cancer si vad ca m-am intins cam mult cu „preludiul” incat o sa mai spunca mi s-afacut atunci si un control superficial la san, concluzionandu-se ca totul e OK. Urmeaza povestea propriu zisa, in alt episod.

Pacient in Romania V

In timpul facultatii am fost atat de ocupata cu activitatile scolare si extrascolare incat nu am avut timp sa ma mai gandesc si la reumatismul care ma chinuia. Am mai scris ca am avut norocul sa fiu studenta intr-o perioada de dezghet cultural si ideologic, pe ecrane rulau (cu salile pline, uneori era o problema sa gasim bilete, cam in acea epoca s-a lansat „Dacii” la care cozile erau incredibil de lungi si de stufoase) filme din est si din vest de f buna calitatre, la radio se transmiteau lectii de limbi straine, pe langa celebra de acum”Sa invatam limba rusa cantand” si „Vorbeste Moscova” se transmiteau lectii de engleza, franceza, germana, „Programul de Radio” devenise un best seller, s-au publicat carti de „Invatati limba (engleza, franceza, germana, italiana, spaniola) fara profesor”, la Universitatea Culturala care avea sediul la Sala Dalles se tineau prelegeri si lectii de mare tinuta, se canta si se dansa rock si shake, Beatlemania atinsese si Romania, la Casa de Cultura a Studentilor se tineau lectii de jazz cu Lenti Chiriac,daca nu ma insel, unii il stiu doar de la Europa Libera (Dan Spataru canta la „CCS Grigore Preoteasa”), la Opera, Opereta (teatrul de Opereta inca nu se daramase) si la teatre erau spectacole care de care mai interesante, se publicau carti care fusesera interzise in epoca stalinista, Blaga, Goga, V Voiculescu (ale carui „Sonete inchipuite de Shackespeare in traducere imaginara” mi se par cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura romana) se vindeau ca painea calda, si acum regret ca n-am reusit sa cumpar editia bilingva „Fleur du Mal” a lui Beaudelaire, etc, etc. „Inghetul” a reinceput dupa celebrele „Teze din Iulie” 1971, inspirate lui Ceausescu de „Revolutia Culturala” a lui Mao, nu mai vorbesc de infamul cult al personalitatii, de care sovieticii deabia scapasera prin destalinizarea hrusciovista.

Am ajuns totusi la cabinetul medical al Universitatii de doua ori: odata pt ca auzeam toate suntele tremurate, doctorul si-a dat imediat seama ca era vorba de surmenaj (ce e de mirare, cu atatea tentatii extrascolare pe langa programul extrem de incarcat de la chimie?) si de hipovitaminoza B1. Cu cateva pastile de vitamine m-am refacut .

A doua oara a fost mai complicat, imi cazuse o picatura de brom pe deget si am ajuns de urgenta la cabinet, unde era doar o asistenta. Biata de ea a facut tot ce ii statea in putinta, a dat telefoane, s-a uitat in carti, dar mai mult decat ca primul ajutor in caz de intoxicatie cu brom e sa iesi la aer liber n-a aflat. Problema era ca eu nu eram intoxicata, doar arsa (aviz celor dispusi sa chicoteasca: bromul lichid e f toxic, mai ales datorita vaporilor emanati, spre deosebire de bromura mult folosita in cazarmi, in scopul cunoscut). Noroc ca eram tanara si arsura s-a vindecat fara urmari. Despre celelalte intamplari cu arsuri am sa vorbesc altadata.

Am ajuns si la Spitalul Studentesc, cand am fost lovita de o motocicleta taman cand ma hotarasem sa particip si eu la un invatamant politic, am vorbit pe larg despre asta in „Ce verde era valea mea Politicale”. Si atunci tineretea si-a spus cuvantul incat in afara de un ochi vanat (eram mereu intrebata de ce m-a batut prietenul), un dinte usor ciobit, o vanataie la sold (am scapat ca prin urechile acului de o rana serioasa la ochi, o hemoragie interna sau o lovitura fatala la tampla, se vede treaba ca mai era nevoie de mine pe lumea asta) si cativa ani buni in care mi-era frica sa trec strada (o vreme ma trecea sora mea „printre cele doua masini – in loc de una– pe care le vedea” faceam eu haz de necaz de sechelele ei postoperatorii la ochi) pt ca mi se parea ca fiecare vehicol are ca unic scop al existentei sa se ciocneasca cu mine. Parintii mei nu au stiut nimic de accident multa vreme (de fapt cred ca lui tatitzu nu i-am spus niciodata) m-au crezut ca m-am impiedecat si am cazut, incercam sa-i scutesc de griji inutile.

Ulterior am mai avut accidente cu masina, intelegand f bine de ce locul din dreapta soferului e „locul mortului” (ca sa evite accidentul sotul meu vira bineinteles spre stanga, expunand partea din dreapta socului frontal) dar din fericire nici macar masina n-a fost avariata f grav.

Cum am mai spus atunci sora mea s-a operat la ochi la Coltea si, mai ales pt ca era f aproape de Universitate, petreceam mult timp cu ea, uneori lipsind de la ore. Asta pana cand a aflat mamitza si mi-a interzis sa mai chiulesc din aceasta pricina. Multa vreme mi-a fost greu s-o iert ca n-a inteles ca atunci prioritar era sprijinul acordat surorii mele, si nu prezenta la cursuri (pe care oricum aveam posibilitatea sa le recuperez de la colege), dar timpul vindeca si iarta tot.

Pacient in Romania IV

Cam la un an de la operatie am mers la control. Doctorul s-a minunat tare cand m-a vazut, nici urma de Sfanta Paraschiva, cum ma „alinta” el. Dupa un timp sora mea a avut nevoie de o operatie la ochi, facuta de dr Blatt. Operatia a trebuit sa fie refacuta dupa alti ani de prof. Voinea, de la Coltea. Am intalnit in timpul facultatii alti doi „clienti” ai dr Blatt, ambii cu sechele de pe urma operatiei.

Liceul Matei Basarab avea un cabinet medical. La inceputul fiecarui an ni se facea un control sumar. Cam in altreilea an, comparand evolutia greutatii, doctorul ,un domn bland si f cumsecade, mi-a atras atentia ca daca voi continua sa iau in greutate la 20 de ani voi ajunge patrata. Predictia i s-a implinit ceva mai tarziu, mai ales dupa 50 de ani.

Pt ca am avut mereu lipsa de calciu parintii imi cumparau din cand in cand gluconat de calciu, niste granule roz, dulci,pe care le consumam cu mare placere (mie mi-a placut si untura de peste care ni se administra gratuit in timpul scolii elementare, probabil ca organismul avea mare nevoie). In timpul liceului, stiind ca am dreptul la medicamente gratuite, i-am spus doctorului ca am lipsa de calciu. M-a ciocanit usor pe obraz (aveam sa aflu mai tarziu ca exista un sindrom care provoaca reactie la ciocanituri daca exista carenta de Ca) si mi-a recomandat….clorocalcin. Ceva mai scarbos nu cred ca exista in materie de medicamente, dar atunci era cea mai asimilabila forma de administrare a calciului (si cea mai ieftina).

Experienta avea sa-mi foloseasca multi ani mai tarziu cand, inghitind cele doua pastile zilnice de piroxicam recomandate de doctorul de familie (un vecin cu care suntem in relatii de prietenie, el insusi consumand, din motive bine intemeiate, piroxicam, fara efecte adverse) pt ca mi se anchilozase umarul stang din motive de inflamatie reumatica (mi-a explicat dr ca muschiul a fost iritat din cauza unui os zimtat) m-am trezit intr-o dimineata cu melena. Pt nestiutori melena e un simptom de hemoragie intestinala sau stomacala. Am crezut ca am avut scaun negru pt ca am mancat afine dar n-a fost asa. Afine mancasem pt ca ma ustura stomacul si stiam ca sunt bune pt calmarea durerilor de stomac.

Am pus mana pe una din cartile cu notiuni medicale din biblioteca si am citit ca primul ajutor in caz de hemoragie a sistemului digestiv consta in administrarea de clorura de calciu. I-am telefonat sotului meu (dupa ce m-am trezit din lesin) si l-am rugat sa mearga la farmacie. A umblat prin multe farmacii pana cand una din vanzatoare s-a luminat ca el cauta clorocalcin. N-am mai avut melena dar ma simteam din ce in ce mai slabita. Eu credeam, avea sa se dovedeasca mai tarziu cat de gresit, ca am insuficienta cardiaca. Dr de familie a crezut ca e un fel de ipohondrie si m-a tratat cu un xanax. Dupa vreo 5 zile m-a dus sotul meu la un dr cardiolog, la un cabinet particular.

Inainte de a intra la consultatie, de teama sa nu uit ceva din lungul istoric al bolilor din dotare (asta se intampla acum aproape 5 ani, spre sfarsitul lui februarie 2004) mi-am facut o notita pe care i-am aratat-o doctorului. Acesta si-a dat imediat seama ca sunt anemiata si, cand a vazut pe lista fatidicul cuvant cancer, m-a convocat a doua zi la spitalul Ministerului de Justitie, fostul Al Sahia. Mai fusesem internata acolo, tot de urgenta, in urma unei crize de apendicita, dar peisajul si conditiile din spital se schimbasera apreciabil, in bine.

Mi s-a acordat toata atentia, am facut ecografie (dr se temea ca hemoragia ar fi putut fi provocata de metastaze), analize si perfuzii cu compusi de fier (dr Radu mi-a explicat ca m-as reface mai repede cu transfuzie de sange, dar riscurile ar fi mai mari decat foloasele) si, lucrul cel mai important, doctorii nu si-au pus nici un minut problema sa primeasca spaga de la mine, ba, daca nu ma insel, dr Radu n-a vrut sa primeasca nici contravaloarea consultatiei de la cabinetul particular. Subliniez asta pt ca se face mare caz acum de conditionarea actului medical de primirea spagii.

Pt ca venele imi erau rigidizate in urma chimioterapiei am facut hematoame si flebita la ambele maini, dar s-au rezolvat prin ungere cu heparina. La analizele facute anul trecut in cadrul programului Nicolaescu am aflat ca nu mai am nici urma de anemie, poate si pt ca, fiind o adevarata reprezentanta a grupei zero sangvine, sunt carnivora.

Ca sa termin cu experientele din spitalul Sahia am sa spun ca atunci cand m-am operat de apendicita (in 81, cred) atitudinea doctorilor chiar a fost conditionata de prezenta plicului (l-am dat dupa operatie, si nu inainte, iar schimbarea a fost extrem de vizibila). Era internata acolo o tanara care azi ar fi fost considerata „de fitze”, cu ajutorul ei se organizau adevarate festinuri la care noi, muritorii de rand, eram simpli spectatori. Intr-o noapte o fetita de vreo 14 ani, care facuse o mastita pt ca fusese lovita cu mingea in timpul orei de sport, nu a primit doza de antibiotic prescrisa iar noi, colegele de salon, am facut mare scandal din cauza asta. Doctorul Szetlacek (tare mi-as fi dorit sa ma opereze el, era mare diferenta de atitudine fata de bolnavi intre el si dr care m-a operat pe mine) a reusit sa aplaneze lucrurile dupa ce s-a asigurat ca nu se va mai repeta greseala.

Dar sa ma intorc la anii de liceu. Pe la 16 ani o durere cumplita de spate a inceput sa ma deranjeze, in plus si incheieturile ma cam suparau. Dupa ce a vazut ca am VHSul marit doctorul a dat verdictul: reumatism poliarticular acut. Despre acest reumatism se spunea ca „linge articulatiile si musca inima”. Intr-adevar, un var din partea tatalui si o matusa din partea mamei au avut mari probleme din cauza reumatismului care le-a afectat inima. Reamintesc ca atunci tratamentele cu antibiotice nu erau curente in practica medicala de la noi, dupa stiinta mea. Dr mi-a recomandat sa consum timp de 6 luni cate 3 pastile zilnic de vitamina C200 sublingual si cate 10 picaturi de vitamina A uleioasa (nu-mi amintesc daca de 3 ori pe zi) Am urmat tratamentul numai 4 luni, mi-era deja greata, e posibil sa fi facut hipervitaminoza A, noroc ca nu am avut leziuni sublinguale.

Reumatismul, dupa cum se stie, nu se vindeca, am si acum necazuri din cauza lui, unul din necazuri l-am expus mai sus, sunt si excesiv, dupa parerea mea, de meteosensibila, dar inima nu mi-a fost afectata de boala, deci cred ca tratamentul acela cu vitamine era cel mai indicat pt mine.

S-a mai intamplat insa, cred ca eram deja in serviciu dar nu aveam inca buletin de Bucuresti, sa ma doara rau un genunchi. Nu mai stiu de ce eram la tara, acasa la parinti, probabil intr-un concediu medical. Mamitza, de la care se pare ca am mostenit sensibilitatea la reumatism, mi-a recomandat comprese calde si am ascultat-o. Genunchiul s-a facut cat butucul, exact cand sora mea trebuia sa se inscrie la scoala in Bucuresti. Am fost trimisa sa o ajut eu sa se inscrie, cu ocazia asta am mers la Policlinica de Triaj, unde erau primiti pacientii din provincie, de acolo la Policlina de reumatologie, care era in alta locatie (m-am dus singura, sora mea avea alt program), am urcat sontac-sontac cele 2 etaje pana la cabinet si am primit o reteta de streptomicina si penicilina, urmand sa continui cu moldamin. Injectiile le-am facut cand am ajuns inapoi in comuna. Genunchiul s-a dezumflat repede, dar streptomicina nu era chiar ce-mi trebuia mie, care deja aveam probleme cu auzul (s-a renuntat la streptomicina tocmai pt ca ataca nervul auditiv).

Am avut nenumarate ocazii sa-mi dau seama ca abordarea superspecializata, care uneori nu ia in seama, poate si din lipsa de suficient timp acordat bolnavului sau numarului prea mare de pacienti care asteapta sa fie consultati (uneori pe banda rulanta) tot istoricul afectiunilor de care sufera pacientul poate duce la greseli de abordare. Cand eram internata in Institutul Oncologic dupa operatie am avut colega de salon o doamna ceva mai tanara decat mine, care punea mare accent pe modul cum se prezenta, fiind muuult mai cocheta decat am fost eu vreodata (arata tare bine) si care s-a operat, ca sa zic asa, la etajul inferior. Am incurajat-o din toate puterile mele dar greul de-abia incepea. Mi-a aratat ca avea o adancitura in unul din sani. Din documentarea facuta dupa aflarea diagnosticului (am sa povestesc despre asta mai pe larg alta data) stiam ca e un simptom sigur de cancer.

Am sfatuit-o sa arate echipei Saptefrati sanul si a fost programata imediat la operatie. Am stat ore in sir pe hol impreuna cu sotul dansei ca sa aflam cum a decurs aceasta operatie. D-na Esca, mama celebrei prezentatoare, a venit cu o tava pe care se afla „produsul” operatie si l-a aratat sotului. Domnul a dat dovada de o uriasa stapanire de sine. Nu mai stiu nimic despre colega mea de salon, sper ca e si ea o supravietuitoare, merita sa fie.

Tot o intamplare zguduitoare s-a petrecut cand fiica mea mai mica, rupandu-si piciorul pe munte, a fost internata la Spitalul de ortopedie. Si despre acesta experienta am sa povestesc altadata, acum vreau sa spun doar ca eram pe palierul scarii de la etajul unde se aduceau bolnavii pt terapie intensiva dupa operatie. Langa mine era un alt „apartinator”. De pe hol a venit cineva cu un pachet mare intr-un sac de plastic pe care l-a aruncat pe jos, in fata apartinatorului. Am aflat ulterior ca era piciorul sectionat al bolnavului de cancer si ca spitalul de ortopedie nu avea, se pare, crematoriu sa-l incinereze. Ma opresc aici, mi s-a facut rau.