Pacient in Romania V

In timpul facultatii am fost atat de ocupata cu activitatile scolare si extrascolare incat nu am avut timp sa ma mai gandesc si la reumatismul care ma chinuia. Am mai scris ca am avut norocul sa fiu studenta intr-o perioada de dezghet cultural si ideologic, pe ecrane rulau (cu salile pline, uneori era o problema sa gasim bilete, cam in acea epoca s-a lansat „Dacii” la care cozile erau incredibil de lungi si de stufoase) filme din est si din vest de f buna calitatre, la radio se transmiteau lectii de limbi straine, pe langa celebra de acum”Sa invatam limba rusa cantand” si „Vorbeste Moscova” se transmiteau lectii de engleza, franceza, germana, „Programul de Radio” devenise un best seller, s-au publicat carti de „Invatati limba (engleza, franceza, germana, italiana, spaniola) fara profesor”, la Universitatea Culturala care avea sediul la Sala Dalles se tineau prelegeri si lectii de mare tinuta, se canta si se dansa rock si shake, Beatlemania atinsese si Romania, la Casa de Cultura a Studentilor se tineau lectii de jazz cu Lenti Chiriac,daca nu ma insel, unii il stiu doar de la Europa Libera (Dan Spataru canta la „CCS Grigore Preoteasa”), la Opera, Opereta (teatrul de Opereta inca nu se daramase) si la teatre erau spectacole care de care mai interesante, se publicau carti care fusesera interzise in epoca stalinista, Blaga, Goga, V Voiculescu (ale carui „Sonete inchipuite de Shackespeare in traducere imaginara” mi se par cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura romana) se vindeau ca painea calda, si acum regret ca n-am reusit sa cumpar editia bilingva „Fleur du Mal” a lui Beaudelaire, etc, etc. „Inghetul” a reinceput dupa celebrele „Teze din Iulie” 1971, inspirate lui Ceausescu de „Revolutia Culturala” a lui Mao, nu mai vorbesc de infamul cult al personalitatii, de care sovieticii deabia scapasera prin destalinizarea hrusciovista.

Am ajuns totusi la cabinetul medical al Universitatii de doua ori: odata pt ca auzeam toate suntele tremurate, doctorul si-a dat imediat seama ca era vorba de surmenaj (ce e de mirare, cu atatea tentatii extrascolare pe langa programul extrem de incarcat de la chimie?) si de hipovitaminoza B1. Cu cateva pastile de vitamine m-am refacut .

A doua oara a fost mai complicat, imi cazuse o picatura de brom pe deget si am ajuns de urgenta la cabinet, unde era doar o asistenta. Biata de ea a facut tot ce ii statea in putinta, a dat telefoane, s-a uitat in carti, dar mai mult decat ca primul ajutor in caz de intoxicatie cu brom e sa iesi la aer liber n-a aflat. Problema era ca eu nu eram intoxicata, doar arsa (aviz celor dispusi sa chicoteasca: bromul lichid e f toxic, mai ales datorita vaporilor emanati, spre deosebire de bromura mult folosita in cazarmi, in scopul cunoscut). Noroc ca eram tanara si arsura s-a vindecat fara urmari. Despre celelalte intamplari cu arsuri am sa vorbesc altadata.

Am ajuns si la Spitalul Studentesc, cand am fost lovita de o motocicleta taman cand ma hotarasem sa particip si eu la un invatamant politic, am vorbit pe larg despre asta in „Ce verde era valea mea Politicale”. Si atunci tineretea si-a spus cuvantul incat in afara de un ochi vanat (eram mereu intrebata de ce m-a batut prietenul), un dinte usor ciobit, o vanataie la sold (am scapat ca prin urechile acului de o rana serioasa la ochi, o hemoragie interna sau o lovitura fatala la tampla, se vede treaba ca mai era nevoie de mine pe lumea asta) si cativa ani buni in care mi-era frica sa trec strada (o vreme ma trecea sora mea „printre cele doua masini – in loc de una– pe care le vedea” faceam eu haz de necaz de sechelele ei postoperatorii la ochi) pt ca mi se parea ca fiecare vehicol are ca unic scop al existentei sa se ciocneasca cu mine. Parintii mei nu au stiut nimic de accident multa vreme (de fapt cred ca lui tatitzu nu i-am spus niciodata) m-au crezut ca m-am impiedecat si am cazut, incercam sa-i scutesc de griji inutile.

Ulterior am mai avut accidente cu masina, intelegand f bine de ce locul din dreapta soferului e „locul mortului” (ca sa evite accidentul sotul meu vira bineinteles spre stanga, expunand partea din dreapta socului frontal) dar din fericire nici macar masina n-a fost avariata f grav.

Cum am mai spus atunci sora mea s-a operat la ochi la Coltea si, mai ales pt ca era f aproape de Universitate, petreceam mult timp cu ea, uneori lipsind de la ore. Asta pana cand a aflat mamitza si mi-a interzis sa mai chiulesc din aceasta pricina. Multa vreme mi-a fost greu s-o iert ca n-a inteles ca atunci prioritar era sprijinul acordat surorii mele, si nu prezenta la cursuri (pe care oricum aveam posibilitatea sa le recuperez de la colege), dar timpul vindeca si iarta tot.

Pacient in Romania IV

Cam la un an de la operatie am mers la control. Doctorul s-a minunat tare cand m-a vazut, nici urma de Sfanta Paraschiva, cum ma „alinta” el. Dupa un timp sora mea a avut nevoie de o operatie la ochi, facuta de dr Blatt. Operatia a trebuit sa fie refacuta dupa alti ani de prof. Voinea, de la Coltea. Am intalnit in timpul facultatii alti doi „clienti” ai dr Blatt, ambii cu sechele de pe urma operatiei.

Liceul Matei Basarab avea un cabinet medical. La inceputul fiecarui an ni se facea un control sumar. Cam in altreilea an, comparand evolutia greutatii, doctorul ,un domn bland si f cumsecade, mi-a atras atentia ca daca voi continua sa iau in greutate la 20 de ani voi ajunge patrata. Predictia i s-a implinit ceva mai tarziu, mai ales dupa 50 de ani.

Pt ca am avut mereu lipsa de calciu parintii imi cumparau din cand in cand gluconat de calciu, niste granule roz, dulci,pe care le consumam cu mare placere (mie mi-a placut si untura de peste care ni se administra gratuit in timpul scolii elementare, probabil ca organismul avea mare nevoie). In timpul liceului, stiind ca am dreptul la medicamente gratuite, i-am spus doctorului ca am lipsa de calciu. M-a ciocanit usor pe obraz (aveam sa aflu mai tarziu ca exista un sindrom care provoaca reactie la ciocanituri daca exista carenta de Ca) si mi-a recomandat….clorocalcin. Ceva mai scarbos nu cred ca exista in materie de medicamente, dar atunci era cea mai asimilabila forma de administrare a calciului (si cea mai ieftina).

Experienta avea sa-mi foloseasca multi ani mai tarziu cand, inghitind cele doua pastile zilnice de piroxicam recomandate de doctorul de familie (un vecin cu care suntem in relatii de prietenie, el insusi consumand, din motive bine intemeiate, piroxicam, fara efecte adverse) pt ca mi se anchilozase umarul stang din motive de inflamatie reumatica (mi-a explicat dr ca muschiul a fost iritat din cauza unui os zimtat) m-am trezit intr-o dimineata cu melena. Pt nestiutori melena e un simptom de hemoragie intestinala sau stomacala. Am crezut ca am avut scaun negru pt ca am mancat afine dar n-a fost asa. Afine mancasem pt ca ma ustura stomacul si stiam ca sunt bune pt calmarea durerilor de stomac.

Am pus mana pe una din cartile cu notiuni medicale din biblioteca si am citit ca primul ajutor in caz de hemoragie a sistemului digestiv consta in administrarea de clorura de calciu. I-am telefonat sotului meu (dupa ce m-am trezit din lesin) si l-am rugat sa mearga la farmacie. A umblat prin multe farmacii pana cand una din vanzatoare s-a luminat ca el cauta clorocalcin. N-am mai avut melena dar ma simteam din ce in ce mai slabita. Eu credeam, avea sa se dovedeasca mai tarziu cat de gresit, ca am insuficienta cardiaca. Dr de familie a crezut ca e un fel de ipohondrie si m-a tratat cu un xanax. Dupa vreo 5 zile m-a dus sotul meu la un dr cardiolog, la un cabinet particular.

Inainte de a intra la consultatie, de teama sa nu uit ceva din lungul istoric al bolilor din dotare (asta se intampla acum aproape 5 ani, spre sfarsitul lui februarie 2004) mi-am facut o notita pe care i-am aratat-o doctorului. Acesta si-a dat imediat seama ca sunt anemiata si, cand a vazut pe lista fatidicul cuvant cancer, m-a convocat a doua zi la spitalul Ministerului de Justitie, fostul Al Sahia. Mai fusesem internata acolo, tot de urgenta, in urma unei crize de apendicita, dar peisajul si conditiile din spital se schimbasera apreciabil, in bine.

Mi s-a acordat toata atentia, am facut ecografie (dr se temea ca hemoragia ar fi putut fi provocata de metastaze), analize si perfuzii cu compusi de fier (dr Radu mi-a explicat ca m-as reface mai repede cu transfuzie de sange, dar riscurile ar fi mai mari decat foloasele) si, lucrul cel mai important, doctorii nu si-au pus nici un minut problema sa primeasca spaga de la mine, ba, daca nu ma insel, dr Radu n-a vrut sa primeasca nici contravaloarea consultatiei de la cabinetul particular. Subliniez asta pt ca se face mare caz acum de conditionarea actului medical de primirea spagii.

Pt ca venele imi erau rigidizate in urma chimioterapiei am facut hematoame si flebita la ambele maini, dar s-au rezolvat prin ungere cu heparina. La analizele facute anul trecut in cadrul programului Nicolaescu am aflat ca nu mai am nici urma de anemie, poate si pt ca, fiind o adevarata reprezentanta a grupei zero sangvine, sunt carnivora.

Ca sa termin cu experientele din spitalul Sahia am sa spun ca atunci cand m-am operat de apendicita (in 81, cred) atitudinea doctorilor chiar a fost conditionata de prezenta plicului (l-am dat dupa operatie, si nu inainte, iar schimbarea a fost extrem de vizibila). Era internata acolo o tanara care azi ar fi fost considerata „de fitze”, cu ajutorul ei se organizau adevarate festinuri la care noi, muritorii de rand, eram simpli spectatori. Intr-o noapte o fetita de vreo 14 ani, care facuse o mastita pt ca fusese lovita cu mingea in timpul orei de sport, nu a primit doza de antibiotic prescrisa iar noi, colegele de salon, am facut mare scandal din cauza asta. Doctorul Szetlacek (tare mi-as fi dorit sa ma opereze el, era mare diferenta de atitudine fata de bolnavi intre el si dr care m-a operat pe mine) a reusit sa aplaneze lucrurile dupa ce s-a asigurat ca nu se va mai repeta greseala.

Dar sa ma intorc la anii de liceu. Pe la 16 ani o durere cumplita de spate a inceput sa ma deranjeze, in plus si incheieturile ma cam suparau. Dupa ce a vazut ca am VHSul marit doctorul a dat verdictul: reumatism poliarticular acut. Despre acest reumatism se spunea ca „linge articulatiile si musca inima”. Intr-adevar, un var din partea tatalui si o matusa din partea mamei au avut mari probleme din cauza reumatismului care le-a afectat inima. Reamintesc ca atunci tratamentele cu antibiotice nu erau curente in practica medicala de la noi, dupa stiinta mea. Dr mi-a recomandat sa consum timp de 6 luni cate 3 pastile zilnic de vitamina C200 sublingual si cate 10 picaturi de vitamina A uleioasa (nu-mi amintesc daca de 3 ori pe zi) Am urmat tratamentul numai 4 luni, mi-era deja greata, e posibil sa fi facut hipervitaminoza A, noroc ca nu am avut leziuni sublinguale.

Reumatismul, dupa cum se stie, nu se vindeca, am si acum necazuri din cauza lui, unul din necazuri l-am expus mai sus, sunt si excesiv, dupa parerea mea, de meteosensibila, dar inima nu mi-a fost afectata de boala, deci cred ca tratamentul acela cu vitamine era cel mai indicat pt mine.

S-a mai intamplat insa, cred ca eram deja in serviciu dar nu aveam inca buletin de Bucuresti, sa ma doara rau un genunchi. Nu mai stiu de ce eram la tara, acasa la parinti, probabil intr-un concediu medical. Mamitza, de la care se pare ca am mostenit sensibilitatea la reumatism, mi-a recomandat comprese calde si am ascultat-o. Genunchiul s-a facut cat butucul, exact cand sora mea trebuia sa se inscrie la scoala in Bucuresti. Am fost trimisa sa o ajut eu sa se inscrie, cu ocazia asta am mers la Policlinica de Triaj, unde erau primiti pacientii din provincie, de acolo la Policlina de reumatologie, care era in alta locatie (m-am dus singura, sora mea avea alt program), am urcat sontac-sontac cele 2 etaje pana la cabinet si am primit o reteta de streptomicina si penicilina, urmand sa continui cu moldamin. Injectiile le-am facut cand am ajuns inapoi in comuna. Genunchiul s-a dezumflat repede, dar streptomicina nu era chiar ce-mi trebuia mie, care deja aveam probleme cu auzul (s-a renuntat la streptomicina tocmai pt ca ataca nervul auditiv).

Am avut nenumarate ocazii sa-mi dau seama ca abordarea superspecializata, care uneori nu ia in seama, poate si din lipsa de suficient timp acordat bolnavului sau numarului prea mare de pacienti care asteapta sa fie consultati (uneori pe banda rulanta) tot istoricul afectiunilor de care sufera pacientul poate duce la greseli de abordare. Cand eram internata in Institutul Oncologic dupa operatie am avut colega de salon o doamna ceva mai tanara decat mine, care punea mare accent pe modul cum se prezenta, fiind muuult mai cocheta decat am fost eu vreodata (arata tare bine) si care s-a operat, ca sa zic asa, la etajul inferior. Am incurajat-o din toate puterile mele dar greul de-abia incepea. Mi-a aratat ca avea o adancitura in unul din sani. Din documentarea facuta dupa aflarea diagnosticului (am sa povestesc despre asta mai pe larg alta data) stiam ca e un simptom sigur de cancer.

Am sfatuit-o sa arate echipei Saptefrati sanul si a fost programata imediat la operatie. Am stat ore in sir pe hol impreuna cu sotul dansei ca sa aflam cum a decurs aceasta operatie. D-na Esca, mama celebrei prezentatoare, a venit cu o tava pe care se afla „produsul” operatie si l-a aratat sotului. Domnul a dat dovada de o uriasa stapanire de sine. Nu mai stiu nimic despre colega mea de salon, sper ca e si ea o supravietuitoare, merita sa fie.

Tot o intamplare zguduitoare s-a petrecut cand fiica mea mai mica, rupandu-si piciorul pe munte, a fost internata la Spitalul de ortopedie. Si despre acesta experienta am sa povestesc altadata, acum vreau sa spun doar ca eram pe palierul scarii de la etajul unde se aduceau bolnavii pt terapie intensiva dupa operatie. Langa mine era un alt „apartinator”. De pe hol a venit cineva cu un pachet mare intr-un sac de plastic pe care l-a aruncat pe jos, in fata apartinatorului. Am aflat ulterior ca era piciorul sectionat al bolnavului de cancer si ca spitalul de ortopedie nu avea, se pare, crematoriu sa-l incinereze. Ma opresc aici, mi s-a facut rau.

Pacient in Romania III

Am spus in episodul anterior ca spitalul avea o policlinica in curte. Acolo, la cabinetul de ORL eram chemati la pansament. Imi amintesc ca trebuia sa schimb 2 tramvaie pana acolo. Calatorind azi cu 41 realizez ce mare diferenta este intre tramvaiul acesta rapid si cutiile zdranganitoare de pe vremuri. Tramvaiele aveau 2 clase, era diferenta de vreo 5 bani (f mari atunci, cand painea, textilele si imbracamintea erau „pe puncte”, adica se dadeau pe cartele asemanatoare cu cele din ultimii ani de iepoca de aur). Mama mea, f econoama din fire, mergea numai cu clasa II-a, matusile preferau sa dea un ban in plus, „pt ca la clasa I circula lume mai bine crescuta”, pt ca deh, atunci masinile personale erau extrem de rare, iar autobuzele, desi ne aflam intr-o tara inca exportatoare de petrol (Ceausescu inca nu dezvoltase peste resurse industria petrochimica) erau sublime, dar lipseau cu desavarsire.

Ma cataram pe scara inalta, treceam printr-un fel de holisor pana la taxatoare (sau taxator, dupa caz), plateam biletul, stateam pana aproape de statia terminus a calatoriei in cabina principala, apoi glisam usile ce separau holul de coborare de restul tramvaiului si coboram. Scriu toate acestea pt ca intr-o zi am uitat cutiuta de chibrituri in care-mi pastram banutii de tramvai acasa si m-am urcat in tramvai cu posetuta de iasca frumos ornata, cumparata din balci, complet goala.

Alt copil probabil ar fi coborat la prima, ar fi mers o statie inapoi pe jos si ar fi luat banutii de acasa. Dar eu sunt nascuta in zodia berbecului si despre berbeci se spune ca nu dau niciodata inapoi (inutil sa spun cate cucuie, virtuale desigur, am incasat din cauza aceasta in viata). Deci m-am postat in holisorul de la scara de urcare si am cautat disperata in gentuta minute in sir, pana cand taxatoarei i s-a facut mila si mi-a facut semn sa trec prin vagon spre usa din fata, fara sa platesc, evident. Figura a tinut si in al doilea tramvai.

Au fost primele dintr-un lung sir de blaturi, dar cele ulterioare s-au petrecut in timpul studentiei, din spirit de fronda fata de saracia in care ne zbateam noi, cam toti studentii, desi multi dintre noi aveau burse de stat (e drept ca pt bursele alea mai trebuia sa si invatam, pt ca exista un plafon, cred ca era 7,50 media pe sesiunea anterioara) dar caministii nu primeau decat 30 de lei lunar.

Biata mea matusa s-a speriat cand a gasit cutiuta cu bani, a lasat copiii mici singuri acasa si a venit intr-un suflet la policlinica, gasind o nepoata mirata ca a fost nevoie de atata deranj, doar ma descurcasem asa de frumos la venire incat nu vedeam de ce n-as fi facut-o la fel si la inapoiere.

Nu stiu de ce, desi nu existau prea multi pacienti la usa doctorului, acesta de multe ori ma incuia in cabinet ore in sir si pleca la treburile lui, venind intr-un tarziu sa-mi faca toaleta operatiei. Au fost lectii de rabdare, supunere si umilinta prin care probabil, conform invataturii budiste, imi ispaseam niste pacate karmice savarsite in alta viata.

Dupa vreo doua luni de stat la prima matusa mi-am schimbat domiciliul la cea de-a doua, care nu avea copii,dar nici nu avea unde sa ma culce, decat pe o lada intr-un hol de trecere. Fiind mai mult un sac de oase (doctorul din Sf Paraschiva nu ma scotea, eram cumplit de slaba, nimeni n-ar crede vazandu-mi dimensiunile ulterioare) lada n-a fost perceputa de mine ca un lucru incomod, mai ales ca la aceasta matusa am avut parte si de un oarecare rasfat (lucru pt care ii sunt profund recunoscatoare, a fost singura perioada din viata mea cand m-a rasfatat cineva).

In fiecare saptamana mergeam la cinema, cred ca atunci am vazut si Hamlet cu Lawrence Olivier, dar nu cred ca am inteles mare lucru din drama printului danez, in fiecare zi capatam bani pt o prajitura la cofetarie (erau amandine, violete sau unele cu tugui plin cu crema, cred ca se chemau Moscova, grozav de bune dar taaare mici), cand au aparut ciresele matusa (al carei sot, electrician particular, om de o bunatate rara, care imi spunea mereu ca de baza e shpaga, castiga binisor comparativ cu celalalt unchi, care trebuia sa intretina din leafa lui de tinichigiu nevasta si cei doi copii) imi cumpara „de la tarani” cate un kg numai pt mine. N-am stat chiar degeaba pe capul matusilor, parintii aveau grija sa le recompenseze pt asta, dar cred ca erau totusi stresate ca trebuiau sa aiba grija de un copil strain, chiar daca acel copil era cam mototol si cam prea cuminte.

Cam odata pe saptamana venea masina cu inghetata, niste cilindri din ace de gheata colorate si aromate, infasurati pe un bat. Mi se cumparau cate 5-6, pe care le mancam odata (nu existau frigidere, nici macar racitoare –dulapuri in care se puneau blocuri de gheata– in dotarea familiei) in timp ce avertismentele „o sa racesti, o sa te doara gatul” imi intrau pe o ureche si-mi ieseau pe amandoua. N-am racit niciodata si nici nu m-a durut gatul in schimb pe fetita mea mai mare (ii zic fetita desi e om in toata firea deja, asa cum si mama mea imi raspunde la telefon cand ii zic sarumana „sa traiesti fetito”) intr-o vara a mancat doua inghetate rusesti Marojnaia, criminal de bune la gust, si a facut o amigdalita „de toata frumusetea”. E drept ca o Marojnaia din aceea era cam cat 5-6 inghetate pe bat din copilaria mea.

Am citit la Moshe&Mordecai amintirile unora despre braga. Eu, in afara de vorba „ieftin ca braga” imi amintesc de o posirca ingrozitoare, un fel de laturi tulburi si gretoase. E drept ca mama mea m-a blestemat sa am si eu copii tot atat de mofturosi la mancare ca si mine, si acest blestem, spus probabil din tot sufletul, s-a implinit, mai mult, si nepotica e o mofturoasa. Degeaba zic americanii „picky eaters are made, not born”, eu sunt convinsa ca e ceva in gene.

Unchiul meu avea un nepot care a urmat medicina, studiile fiindu-i platite de acest unchi. Acum e undeva prin Galati, a fost un student eminent si sunt sigura ca e si un doctor f bun, dar nu suntem in relatii, familia unchiului meu nefiind prea bucuroasa ca se inrudesc cu „taranca”. Acest nepot avea si el o biblioteca, pe care am cam ravasit-o luand carti pt citit, erau mai ales carti din colectia de 15 lei, deloc potrivite pt varsta mea, una din ele era despre Cleopatra, alta despre Ecaterina cea Mare a Rusiei, erau scrise cam in genul tabloidelor de azi.

Bineinteles ca ma jucam de-a doctorita, primisem de la matusa si prima mea papusa de fabrica, era f urata si-mi era tare mila de ea din cauza asta. Ma jucam mai mult singura, in ghereta unchiului meu, dar intr-o zi am iesit pe strada (trecea tramvaiul chiar pe langa poarta, nu era prea prudent sa ma joc pe strada) si m-am imprietenit cu doau fetite armence, care m-au invitat sa ma joc la ele in casa. Matusa era la piata, unchiul la lucru. A fost mare zarva pana m-a gasit matusa, probabil meritam vreo doua la fund pt spaima trasa, dar nu le-am primit, corectiile fizice mi le-a administrat mama mea din plin de nenumarate ori de-a-lungul vietii. Cand ma mai cearta ca sunt prea grasa ii reamintesc cum ma indopa ca pe gaste pana am terminat facultatea (mereu ma caina toata familia ca sunt prea slaba cand veneam in vacantele din timpul studentiei) si ca „unde da mama creste”.

Daca eram intrebata ce vreau sa ma fac raspundeam invariabil doctorita si tot invariabil toata familia radea de mine ca sunt asa de incetinica incat moare bolnavul pana ajung eu la el. In timpul ciclului doi am citit o carte despre o aviatoare sovietica, mare eroina de razboi, Marina Raskova, si as fi vrut sa devin aviatoare, dar am renuntat si la visul asta in timpul liceului, cand as fivrut sa devin inginer geolog, lucru care mi s-ar fi potrivit poate mai bine, avand in vedere dragostea mea pt pietre.. Soarta a hotarat ca e mai bine sa devin chimista, am intrat din prima la facultate si, la doi ani dupa absolvire si inca un stagiu intr-un spital, dar despre care am sa vorbesc alta data, am ajuns sa fiu multa vreme singura chimista care a lucrat in laborator intr-o intreprindere in care f multi angajati cu studii superioare erau fie geologi, fie ingineri geologi.

Ce verde era valea mea Part IV

Memoria mea e un fel de magazie in care sunt aruncate alandala tot felul de lucruri prafuite. Poate la altii e alcatuita din tot felul de sertarase in care lucrurile sunt depozitate intr-o ordine desavarsita. La mine nu. Din cand in cand ratacesc prin aceasta magazie si ma impiedic de cate un lucru pus aiurea. Il iau, il scutur bine, ma asez in fata claviaturii si produc un articol. Cat de exact e, ramane de vazut.
Pentru cei care stiu engleza recomand din nou sa citeasca: http://www.nytimes.com/2008/06/27/opinion/27aamodt.html?em&ex=1214884800&en=9b34d24b60bc382e&ei=5087%0A
Celorlalti am sa le spun ce am inteles eu de acolo: creierul nostru ne minte! El nu admite amintirile care nu se incadreaza intr-un tipar format anterior.
Acum ca am facut aceste precizari o sa mai povestesc cate ceva despre anii de liceu. Nu stiu cat de dotata era Zoia (scoala) dar Matei Basarab (liceul), ca un voievod ce se afla, avea ceva dotari, in ciuda varstei avansate (centenar).
In primul rand avea, dupa cum am mai spus, o biblioteca f bine garnisita, al carei abonat asiduu eram. Ma cunostea bibliotecara ca pe un cal breaz. In primul an de liceu nu avea prea multa incredere in mine, astfel ca am citit o singura carte in acel an, si anume Don Quijote de la Mancha. Asta pt ca nu mi-adat voie s-o iau acasa, deci trebuia sa-mi organizez cumva timpul sa citesc la bibblioteca. Cu mintea de atunci am inteles ca DQ era tare tralala, poate si copilaria traita la tara m-a facut sa nu gust fineturile alea idealiste si am asteptat zadarnic sute de pagini sa-i vina omului mintea la cap.
Ca eu insami m-am batut ulterior cu omultime de mori de vant a fost probabil razbunarea autorului.
Constat ca, desi tatitu ma sfatuia „Sa-ti retina capusorul/ Numai titlul si-autorul”, mi se intampla din ce in ce mai des sa nu retin nici unul, nici altul, dar sa-mi aduc aminte, destul de vag, continutul. Noroc cu Sf Google, care mi-a reamintit cine l-a creat pe Donul cel aiurit, anume Cervantes.
Ulterior am devorat, cam cu lacomie, cam pe nemestecate, o multime de carti, astfel am constatat ca Sadoveanu a reluat dupa 44 multe din temele dezvoltate anterior, si nu m-am mai ostenit sa citesc tot ce a scris dupa, desi as fi fost obligata de programa scolara, dar am citit tot ce am gasit in biblioteca din cartile publicate inainte de 44, adica aproape, daca nu chiar tot. Imi placea stilul lui molcom, mai ales cand povestea despre copilarie.
Pe Eminescu nu l-am indragit, poate pt ca ne pisa prea mult profesorul cu el. In schimb Cosbuc si Toparceanu sunt si azi preferatii mei. Pe scurt, am citit o multime de clasici romani, destul, cred eu, ca sa am criterii de apreciere a unei opere literare.
Dar nu numai la asta mi-au folosit anii de liceu.
Liceul nostru avea, pe langa o sala de sport, amfiteatre, laboratoare de chimie si stiintele naturii si ceva f important: una din putinele sali de festivitati din raion. Ni se ofereau acolo, gratuit, concerte de muzica clasica (am spus deja ca multe colege si multi colegi studiau pianul acasa), filme de calitate, nu spanacuri propagandistice rusesti sau romanesti, dar, mai ales, piese de teatru puse in scena de inimosul profesor de franceza Marinescu, poreclit Damijean. Cred ca o sa spun tot daca o sa amintesc ca printre ucenicii sai se afla Andu Bocanet.
Am avut norocul sa avem sala de festivitati si la universitate, dar de acolo imi amintesc mai ales concertele de muzica usoara, solisti fiind , intre altii, Dan Spataru, Pompilia Stoian, fosta colega de clasa Anca Agemolu sau cel de care se facea mare haz, Petre Geambasu. Din timpul studentiei imi mai amintesc si brigazile artistice, cred ca cea de la ASE, cu Nae Lazarescu, mi-a fost contemporana, umor de bunacalitate produceasi brigada dela Politehnica. Am vazut la universitate si piese de teatru, unade Eugen Ionescu m-a marcat prinfelul in care tzipa, f ascutit, interpreta: „Ma dor dintziiiiiiiii”. Am enervat, dar si amuzat, multa lume imitand-o.
Pt ca se pregatea sarbatorirea Centenarului liceului, imi placea sa asist la orele de cor, unde se repetau bucati de valoare (aoleu, suna ca si cum asi fi manelista!). Spun ca asistam pt ca, falsand ingrozitor (ce mai, eram deadreptul afona, ca si parintii mei, desi tare imi place sa cant, dar nu indraznesc nici macar in baie, pt ca nici chiar urechea mea muzicala nu suporta catastrofele care-mi ies din gura, din pacate nepotica m-a mostenit) eram singura fata din clasa care nu era primita la cor. Daca am invidiat vreodata pe cineva aceea a fost mama unor gemeni bulgari, care erau amandoi cantareti. Imi spuneam ca o asemenea mama trebuie sa fie fericita ca are nu unul, ci doi copii cu talent de cantaret.
Centenarul s-a serbat la opera, cu un spectacol grandios la care a recitat, intre altii, George Vraca, fost elev.
Din pacate in clasa 11, cu putin inainte de nenorocirea de examen de maturitate (sadicii de la minister au hotarat sa dam examene scrise la matematica si romana plus, unde era cazul, la limba materna, apoi intr-o singura zi, examen oral la 7 materii; nu-mi place sa-mi amintesc cu ce nota am luat acea maturitate, important este ca am luat-o, pt ca ceilalti colegi din seria mea au picat toti), scumpa noastra scoala a luat foc. Focul n-a facut mari ravagii, apa care l-a stins insa, da. Pt ca a ars ceva in pod s-au turnat tone de apa, care au imbibat plafoanele, facute dintr-un fel de trestie si intarite cu nu stiu ce smac care a cedat la udatura, si a umflat parchetul in amfiteatre de ajunsese pana aproape de tavan, in plus a deteriorat si o multime de carti din bogata noastra biblioteca, ca si multe exemplare din laboratorul de naturale. Cand mergeam pe culoarele de la etaje se clatina planseul cu noi. Draguta era mama Ancai Agemolu, care plangea zicand: „De cate ori n-am zis arz-o focul de scoala si acum imi pare rau de ea”. Dupa vreo cateva zile am fost evacuati, cazati, ca sa zic asa, la Liceul de Constructii din Dudesti, unde chipurile ne-am pregatit pt maturitate, pe care am dat-o la Liceul Ion Slavici, sau cum s-o fi chemat, de pe Calea Mosilor.
Liceul MB avea si internat de baieti, am mancat un timp la cantina, pt ca gazda nu-mi dadea voie sa gatesc (de aceea au si aranjat apoi parintii sa stau la internatul Scolii bulgare, unde eram toti mereu flamanzi, pt ca mancarea era ultra infecta, dar, pt ca eram saraci, eram fericiti cand aveam 50 de bani sa ne luam un sfert de paine neagra, sa ne saturam si noi macar odata). Intr-o zi unul din baieti a inceput sa zica: „ce de viermi are varza asta, uite cum luneca pe gat”, doar-doar o sa plec de la masa sa-mi manance el portia. Ori eram prea flamanda (eram totusi un copil in crestere) ori aveam stomacul mai tare, cert e ca m-am mutat la alta masa si am continuat sa mananc, spre disperarea lui. N-a mai incercat alta data figura.
Imi amintesc si ca intr-ozi un card de prunci micuti, toti baietei, de clasa intai, au facut o hora in jurul meu si numai cu greu s-au hotarat sa ma lase sa ies din ea si sa-mi vad de treaba.
Mi-am amintit de asta mult mai tarziu, cand fiind de acum eu mama, cocotata pe niste tocuri destul de inalte, am trecut prin piata si am luat un dovlecel din cei chinezesti, din cei care se vand la metru. Tinandu-l in mana ca pe un toiag am intrat in curtea scolii ca sa o traversez, scurtand astfel drumul catre casa. Imediat o haita de caini a facut hora in jurul meu, latrand din rasputeri. Mie mi-e cam frica de caini, pt ca in copilarie am avut drept caine de curte o corcitura de lup salbatic, gasit prin padure, f rau, de care mi-era groaza multa vreme sa ma apropii. Ne-am imprietenit greu si tarziu, cand mai imbatranise si chiar am plans cand a murit, otravit de mama mea pt ca era prea batran. Acum, cand ea insasi e f batrana, ar trebui sa aiba remuscari pt ce a facut, dar nu are. Totusi nu a fost asa de nemiloasa cu noi, copiii, precum Folcoche a lui Herve Bazin. Este insa un exemplu pt mine despre cum NU trebuie sa fie o mama.
So, eram eu in curtea scolii, cocotata pe toace, inconjurata de o haita de caini de care ma aparam invartind dovlecelul cel lung cape un ciomag. mi-ar fi placut sa ma pot dedubla, eventual sa am si un aparat de filmat, sa pot rade linistita cand aveam sa scap de urgie si aveam sa vad filmul. Din fericire erau acolo si niste copii care, dupa ces-au amuzat bine, probabil, au chemat cainii la ordine si fiarele s-au executat.
Despre criza de pubertate din clasa noua si consecintele ei, alta data.

Ce verde era valea mea Jocuri de copii

Inainte de a da in mintea copiilor, incerc sa rememorez jocurile copilariei mele.

Cu papusi se joaca toate fetitele . Pana la 10 ani papusile mele erau facute din carpe si bete. Carpele le cautam in gunoaiele aruncate de croitorese. Cum textilele se dadeau pe cartela, carpele erau rare si f pretioase. La 10 ani o matusa fara copii mi-a daruit prima papusa de cumparat. Era tare urata, si mi-era tare mila de ea din cauza asta. Am botezat-o Jeni, ca pe una din colegele matusii mele mai tinere. Si a doua papusa a primit numele unei colege a matusii, o chema Tanta, pt ca era frumoasa ca si colega cu acelasi nume. Tanta a avut o soarta nefericita, am uitat-o langa cotetul porcilor si porcii i-au zdrobit capul cel frumos. Parca n-as fi meritat sa am papusa frumoasa. Am mai avut o papusa Felicia, nici frumosa, nici urata, cu un costum de clovn, si cu asta am incheiat lista papusilor ce aveau aspect antropomorfic si deci nume. Celelalte, facute de noi erau simplu: mama, tata, copilul. Le faceau case din bete si mobila din cioburi. Era tare simplu sa construiesti un apartament in acest mod: trasai niste linii, infigeai bete la distante egale, cat mai mici, lasai loc liber pt usi, si gata. Mai complicat era cu mobilele, pt ca oamenii erau grijulii si nu prea spargeau farfurii sau strachini.

Eu eram mai stricatoare, rupeam ciucurii de la scoartele de lana tesute in razboi (mama mea le zicea covoare, ea a tot tesut la razboi ba carpete, ba cuverturi, ba fete de masa din borangicul de la viermii de matase crescuti de ea, ba presuri de carpa, mestesugurile astea s-au pierdut la generatia noastra), si ii faceam presuri pt casele din bete. Cand era vreme urata imi faceam case sub mese din cutii de chibrite, invatasem cum sa fac mobilele dintr-o carte de la biblioteca. Odata am luat ventuzele mamei, am pus lumanari in ele si le-am aprins, sa fac lumina in casa de sub masa. Ce s-a mai suparat, pe buna dreptate, mama mea, puteam da foc la casa!

Mi-amintesc ca, fiind mai marisoara, am facut si un fel de teatru pe masa, cu un cearsaf drept cortina si un bec de lanterna legat la baterie in chip de reflector. Am mai organizat o scena de teatru, pe un scaun, dar familia mea nu a apreciat aceste inclinatii. Ascultasem multe piese de teatru la radio cu galena, (unradio f rudimentar, cu casti legate pereche cu o banda metalica pe care le desfaceam ca sa poata asculta doua persoane deodata) mamita era f amatoare de teatru. Avantajul teatrului radiofonic era ca avea in distributie cei mai buni actori ai momentului. Mi-amintesc si acum dramatismul intrebarii „Ai scris tu scrisoarea asta?” din „Intriga si Iubire” si ne-a fost tare mila de sarmana fata care nu putea spune adevarul. Iar „Cercul de creta caucazian” inspirat lui Breht de modul cum a rezolvat regele Solomon o disputa dintre doua mame, una naturala, cealalta adoptiva, in legatura cu copilul pe care-lclamau amandoua, nu l-am uitat, in linii mari, nici azi. Erau piese de patrimoniu, cu distributii de top, care au ajutat mase largi de ascultatori sa-si creeze o cultura care nu le-ar fi fost accesibila in alt mod. De la radioul cu galena familia a avansat deodata cu o bruma de prosperitate, la radioul cu baterii, multe, multe baterii si acumulator (nu aveam curent electric). Cand veneam in vacanta de la liceu ar fi trebuit sa fie distractia de baza, dar de cele mai multe ori se intampla ceva cu bateriile sau acumulatorii si nu mergea radioul. Tarziu, cand s-a electrificat si casa noastra, a aparut si Rubinul, un TV cu ecranul nitel mai mare decat palma.

Copii de varsta mea nu prea erau in vecinatate (razboiul, deh) deci ma jucam cu copii mai mici. Pt ca eram mai mare ii invarteam, ca in comedie, caruselul care venea anual de balciul de 8 septembrie. Ce mai vanzoleala era de balci, ce de carute, ce de baraci cu tot felul de marfuri, cu limonade si inghetata, cu goarne si mingi de rumegus, si cate alte minunatatii. Parintii mei cumparau zarzavaturi pt iarna, ceapa, gogosari, pt ca am spus ca nu se prea faceau la noi, desi tata mare avea o gradina pe malul garlei, avand el multi copii familia noastra lua zarzavaturi din targ. Se cumparau mere, nuci,etc. Veneau neamurile din toate satele din imprejurimi si se umplea curtea de visavis, a bunicilor, de lume.

Fanfara de la comedie (suna ca fanfara de alamuri din Vatza) ne spargea urechile cam o saptamana. Mai tarziu au aparut berea si micii vanduti de cooperativa de consum, si scandalurile aferente, cu tigani beti care se taiau cu cutitele sau sapele.

Dar balciul tinea putin, era doar odata pe an. Ne faceam veacul sau in raspantie, sau la sopronul nostru, in fata fostei pravalii (carciuma de fapt) a strabunicului a carui casa au cumparat-o parintii de la mostenitori, sau, cel mai adesea, la numeroasa familie de langa bunicii nostri, pe care a ajutat-o toata strada sa-si construiasca casa, de paianta, prin claca. Am participat odata si la o claca de despanusat porumb, acum se culege gata despanusat. Pt ca vecinii cultivau tutun faceam siruri lungi de frunze pt pus la uscat, tot la claca. Tigarile se faceau din hartie de ziar, sau foita, cine avea. Noi, copiii, nu fumam.

Ne jucam de-a v-ati ascunselea, numaratoarea terminandu-se invariabil cu „Cine nu e gata/Il iau cu lopata”. Despre „Ai spart oalele/ Si-ai mancat sarmalele” nu se pomenea (am aflat tarziu,de la copiiimei, ce inseamna), dar exista „Urma scapa turma”. Ne jucam si leapsa pe cocotate.

Cand aveam vreo 10 ani tatal meu a construit un leagan mare, veneau si copii de pe alte strazi sa se dea in el. Faceam intrecere cine se da mai tare si mai sus iar una din aceste intreceri era sa se termine tare prost cand o colega (care statea pe o strada mai departisor) a cazut de la mare inaltime, din fericire si-a revenit repede.

S-a intamplat odata sa ma tai rau intr-o tabla si sa-mi curga f mult sange. Instinctv am luat un pumn de argila galbena, ramas de la constructia casei vecinilor, si am pus-o pe rana. S-a inchis aproape imedit. Azi se vinde argila cu taraita la Plafar, pe bani buni.

Ne-am jucat intr-o vara de-a „Scaloianul” (in literatura se cheama Caloian).Am facut o papusa din lut, am pus-o pe o scandura si am pornit cu ea prin sat, cu alai, un baiat era popa, altul dascalul, fetele erau bocitoare: „Scaloiene,iene/te cauta ma-ta/ prin padurea deasa/cu inima arsa”. Eram asteptati la porti cu galeti pline cu apa, golite pe noi, in hazul general. Am aflat la scoala, din carti, ca scopul era sa porneasca ploaia in verile secetoase. Noi stiam ca ploaia o chemau paparudele, niste tigancuse care dansau tananaua si erau udate din cap pana in picoare, ca se si zicea ;”esti uda/ ca opaparuda”.

Scaloianul se ingropa (la literatura se spunea ca se da pe apa) si i se facea, la un timp, pomana, cu placinte si alte bucate gatite de copii. Obiceiul dateaza, desigur, din vremuri precrestine.

Baietii jucau „Drichia”, un joc f complicat, cu o scandura taiata cumva hexagonal in sectiune, ascutita la ambele capete, care se sprijinea intr-o groapa facuta special si care se lovea cu un bat ca sa zboare. Exista un sistem de apreciere a castigatorului, pe care il stiau ei.
Mai saream si capra, mai ales la scoala, unde era o barna cam la un metru inaltime, pe care ne urcam pe un plan inclinat, apoi mergeam pe ea, saream jos si apoi saream capra de lemn, aflata in continuare. Dupa ce profesoara de sport de la facultate a plecat in cantonament cu echipa de handbal care a dobandit titlul mondial am castigat respectul vesnic al profesorului de gimnastica, ce a inlocuit-o pt ca, desi am ratat saritura la capra de vreo 20 de ori (deh, alt gabarit), nu am renuntat pana nu mi-am recapatat automatismul de sarit pe care-l posedasem in copilarie.

Exista un joc de echipe „Madam tiro tiro ra” care incepea cu o echipa proclamand „Noi avem castel frumos/Madam tiro tiro ra” iar cealalta echipa raspundea „Ba al nostru-i mai frumos/ Madam tiro tiro ra” dar nu-l mai stiu, il jucam f rar.

Imiplacea sa joc „Statuile„: conducatorul grupului invartea copiii si le dadea drumul, iar ei trebuiau sa ramana incremeniti in pozitia in care se aflau cand se zicea stop, adesea o pozitie caraghioasa, apoi conducatorul ii gadila, mai ales sub barba, pana izbucneau in ras. Cei ce radeau erau dracusori, ceilalti ingerasi. Imi placea sa-l joc pt ca eram mereu ingeras, pt ca nu ma gadilam.

Ne mai jucam un joc cu mingea cu comenzi: copiii se asezau in spatele unei linii si trebuiau sa avanseze pana la o linie in fata. Conducatorul arunca mingea pe rand copiilor, acestia prindeau mingea si o dadeau inapoi, si primeau comanda: 2 sau 3, sau cati voia conducatorul, pasi de pitic, broasca, iepure, etc. Cel care ajungea primul devenea conducator. Farmecul jocului consta in aceea ca toti copiii incercau sa avanseze pe furate. Daca erau prinsi se intorceau la linia de pornire, daca nu, avansau. Cum”hotul neprins e negustor cinstit”, unii asa ajungeau conducatori. Asa ajung unii conducatori si in lumea adultilor, dar asta nu mai e joaca.

Pt ca am vorbit de furat, un joc f interesant era „Armasul„.Se juca asa: se scriau niste biletele cu hotul, pagubasul, armasul, judecatorul, imparatul, poate si altii, dar eu nu mai stiu cum se numeau. Se amestecau biletele, se puneau in ceva si fiecare copil extragea cate unbilet. Se stia cine e pagubasul si imparatul dar nu se stia care din ceilalti era hotul. Pagubasul incepea jelania: „Inaltate imparate (unii adaugau: cu trei kile de jeg in spate) Avusei o iapa chioara/ ma dusei cu ea la moara./ Hotii mi-o furara/Chioara, oarba cum era, /imi faceam treaba cu ea”.

Imparatul intreba „Pe cine banuiesti?” Pagubasul incerca sa ghiceasca care din copii e hotul. Copilul aratat trebuia sa arate biletul. Daca era ghicit judecatorul hotara ce pedeapsa ii va aplica armasul. Daca nu ghicea, primea pagubasul pedeapsa, de obicei bete la palma.

Un joc indragit de noi era cel numit „Calimara„. Copii intindeau pumnii in fata si unul dintre ei incepea sa numere: „Intr-o calimara/ Este o cerneala/ Ce fel de cerneala este in aceasta calimara?” Copilul la care se oprea numaratoarea spunea o culoare, de obicei una care se afla pe vesmintele sale , dar putea fi si a unei frunze tinute in mana, sau unei flori. Numaratoarea continua:”Ai tu pe tine culoarea…” Daca nu avea iesea din joc. Ultimul ramas devenea cel ce numara.

Cel mai popular joc era „Pietrele„. Se alegeau din raspantie (care era pietruita, spre deosebire de restul drumurilor, in care intram pana la glezne in noroi la o ploaie mai serioasa, de toamna, sau cand se topea zapada, acum strazile care ajung in raspantie sunt asfaltate) 5 pietricele cat mai uniforme si cat mai rotunde. Ne asezam pe pamant si incepeam joaca. Incepeam cu prima, adica se tinea o piatra in mana, celelalte se aruncau, era o arta sa le arunci cum trebuie, la prima trebuiau distantate, ca sa nu le misti pe cele ramase cand culegeai pietrele de jos, se arunca sus, cat mai sus piatra din mana ca sa ai timp sa culegi pietrele pe rand si sa prinzi piatra aruncata cand culegeai una din pietre. Urma a doua, se culegeau cate doau pietre odata. La a treia se culegeau trei si una, la a patra se culegeau toate patru. Era unjoc de mare indemanare si viteza. La a cincea faceai o poarta cu degetul mare si aratatorul de la stanga asezate pe pamant, pietrele urmand sa „intre pe poarta” inainte de a prinde piatra aruncata in sus. Apoi puneai toate pietrele pe dosul palmei, intr-un caus format de degete, le aruncai in sus si incercai sa le prinzi in causul palmei. Cate pietre prindeai, atatea puncte capatai. Sepornea alta runda pana se plictiseau copiii sau erau chemati pe la casele lor. Daca cineva gresea la una din fazele descrise anterior (prima, a doua, etc) scapand piatra, nereusind sa culeaga corect pietrele de jos, sau ramanadu-i pietrele jos, fie chiar numai una, venea randul jucatorului urmator iar cel care gresea urma sa repete faza unde a gresit. Se faceau adevarate campionate.

Am spus pana erau chemati copiii. Noi, eu si sora mea „fugeam la copii”. Mama noastra nu ne prea dadea voie sa mergem „la copii”, prefera sa ne vada jucandu-ne prin curte. Nu stiu cum sunt alti frati sau surori dar eu nu m-am inteles niciodata cu sora mea, desi mai mica cu cinci ani, vesnic ma batea, mai ales daca voiam s-o pup pe obraz, unde avea o alunita. Mamita sustinea mereu ca ea m-a invatat ca surorile se iubesc si se pupa. Cum de am prins numai eu lectia asta, dar nu s-a lipit niciodata de sora mea, ma depaseste.

Noi profitam de faptul ca mamita, care nu era tip „Ciocarlie”, care se scoala in zori si se culca odata cu gainile, ci mai degraba tip „Bufnita” si simtea nevoia sa doarma dupa amiaza, dar avea pretentia sa dormimi si noi odata cu ea (peste ani, cea mai fericita zi pt fetele mele era sambata pt ca, fiind zi scurta, nu le mai obliga nimeni, cum se intampla la gradinita, sa doarma dupa amiaza).

Noi asteptam pana adormea mamita,apoi, pt ca usa scartaia, fiind vara si fereastra deschisa,ne strecuram printre zabrele. Pt sora mea era normal, ca era mica ,eu insa eram mult prea slaba pt varsta mea. Nu banuiam pe atunci ca odata operata si indepartata sursa de infectie care m-a chinuit multi ani, voi incepe sa ma ingras si ma voi lupta, fara succes, cu kilogramele.

Dupa ceam implinit 14 ani am continuat saf ac rochii la papusi (am uitat sa spun ca papusii celei urate ii faceam rochii cat de frumoase puteam, deprinsesem putina arta acroitoriei de la mamita,care invatase un pic la scoala de meserii pe care afost nevoita sa o intrerupa pt ca tata mare a refuzat sa mai plateasca taxe si gazda, chiardaca gazda era sora lui, mai invatasem si la atelier intr-a opta) dar mi-era rusine sa spun ca eu, fata mare, deh, ma joc cu papusile, si spuneam ca le fac pt sora mea. Fiind a white lie nu mi-e rusine s-o marturisesc.

Cam astea sunt jocurile de care imi amintesc.

Creierul care ne minte- Mineriada

Nu cred ca va reusi vreodata „creierusul meu mic” sa ma minta cand revad amintirile din 14-15 iunie, imi sunt inca prea vii in minte. (aluzie atat la o marturisire a Adrianei Bahmuteanu ca are un „creieras mic” cat si la un articol anterior de pe Viorica.Blogspot intitulat „Aflam lucruri noi„ in care se vorbea despre „Your Brain Lies to You” tradus de mine ” creierul care ne minte”
Ziua a inceput cu un impuls ciudat de a da drumul la radio pe la 5am, taman la timp ca sa-l aud pe Iliescu spunandu-le minerilor sa mearga in Piata Universitatii sa faca curatenie, cacufonie voita.
Am ajuns in Statia PU pe la 7. Un tinerel, imbracat intr-o salopeta suspect de curata (asta m-a izbit in cele 2 zile, faptul ca erau majoritatea tineri de varsta armatei, le-am si zis colegelor mele de servici, poate-si mai aminteste vreuna: „astia nu sunt mineri, astia sunt de la armata”) invartea un ciomag, curat si el, in mana. L-am intrebat ce e aia si mi-a raspuns mandru: „bata”.
Cei veniti in septembrie 91 aveau alfel de salopete, negre, multi nu aveau „arme” si le improvizau, in Piata Victoriei, din crengi de copac groase cat bratul pe care le frangeau ca pe niste bete de chibrit, cu o indarjire de speriat.
Afara erau o multime de tatze si moshi fericiti ca vad minerii. M-am apropiat de un miner mai in varsta si l-am intrebat ce cauta in Bucuresti. Omul m-a luat de brat si m-a aruncat cat colo, cu tot gabaritul meu depasit, zicandu-mi „lasa-ma in pace, cucoana”, ceeace am si facut.
Isi poate imagina oricine cam cat s-a lucrat in intreprindere in acele zile. Am iesit sa vedem ce se intampla si am vazut un grup de mineri (astia pareau autentici) suparati ca „bisnitarul” pe care trebuiau sa-l aresteze era de negasit. Nu ne-am apropiat prea tare de cei care umplusera un tanar de sange, din motive lesne de inteles. In fata la Arhitectura erau niste tineri in salopete pe care noi, bucurestenii, am inceput sa-i prelucram. Unul zicea f convins: „daca va dadea foc la masina?” Mi s-a parut inutil sa-i spun ca, spre deosebire de el, eu aveam masina care statea bine mersi in fata blocului. I-am spus in schimb ca asta e treaba politiei, ca de-aia ii platim. Unii ne aprobau, ba chiar ne-au facut semn sa tacem cand un tovaras mai in varsta, civil, le-a ordonat sa nu mai stea de vorba cu civilii.
In drum spre servici era un alt grup de mineri autentici, inconjurati de feseniste infocate. M-am oprit si eu, pt ca fizicul imi permitea sa fiu confundata cu ele. Un miner mai tanar ne arata mandru un coupe-papier f frumos ornat, despre care spunea ca l-a luat de la Ratiu, parca, aici memoria e mai estompata. Altul, mai batran, a scos brisca din buzunarul de la piept si a zis ca e mai buna, ca taie mai bine (cred si eu). O cucoana spunea f convinsa ca s-au gasit droguri la taranisti si atunci am facut-o pe proasta (sper ca n-am ramas asa) si am intrebat-o:
„cum arata, ca eu n-am vazut niciodata?”
„erau intr-o cutiuta portocalie” mi-a raspuns si atunci m-a traznit inspiratia s-o intreb
„si ce scria pe cutie”
„nu stiu, ca era intr-o limba straina”.
Noroc ca atunci a venit o prietena, care a si plecat din tara dupa aia, si m-a scos din cerc inainte sa ma bufneasca rasul. In drum spre servici doi mineri, unul inginer, altul subaltern, ne-au cerut apa, ca le era sete. Le-am dat sa bea si i-am intrebat cine i-a chemat. „Guvernul”, a raspuns inginerul. N-am apucat sa aflu mai multe pt ca avenit o colega fesenista si i-a chemat sa le dea de mancare.
Cand am plecat spre casa a fost singura data cand m-am speriat tare (nu m-am speriat nici atunci cand minerii nu intelegeau de ce dam politistilor actele la control, si nu lor) pt ca Piata Universitatii era plina de bucuresteni care umpleau de sange in bataie persoane pe care politistii incercau sa le apere iar un tanar de langa mine a spus:”unde e directoarea mea, sa zic ca a fost in PU, si s-o bata si pe ea”. Am simtit pericolul cat casa si am intrat iute in statia de metrou.
Am uitat sa spun ca mai devreme am vazut masini cu apa minerala. Concitadinii nostri profitau ca se dadeau gratis si se serveau in timp ce domni mai in varsta, in civil, le spuneau, „nu mai luati, astea sunt pt mineri”. Asa se explica faptul ca inginerul mai sus amintit era insetat, apa minerala fusese consumata de fesenistii cei nesimtiti.
In drum spre casa m-am intalnit cu fiica mea si mi-am amintit ca aveam bilete la film, la Sala Palatului. Am revenit la metrou, dar de data asta am iesit la Batistei. M-am bucurat ca fata era cu mine, pt ca purta o fusta scurta-scurta iar minerii acostau fetele imbracate mai bine sau cu fuste scurte. Nu mai tin minte ce film am vazut dar la iesire lucrurile pareau ca se calmasera.
Pe 15 m-am intalnit cu niste prieteni din timpul manifestatiei si am plecat cu autoturismul unuia in spatele unui autocar cu mineri ca sa fim siguri ca parasesc Bucurestiul. In dreptul magazinului Unic era un grup de bucuresteni care-i huiduiau pe mineri. Autocarul a oprit, am oprit si noi si am vazut un miner coborand, indreptandu-se spre un cetatean si izbindu-l in cap. Sangele a tasnit instantaneu, umpland camasa omului. Minerul a fost chemat in autobuz iar huiduielile si strigatele de „criminalilor” au erupt din piepturile celor ramasi pe trotuar.
Cam astea sunt amintirile din acea mineriada.
Despre cea din 91 pot sa spun doar ca am cascat un timp gura la asaltul nereusit al Palatului Victoria (si ce usor s-a intrat in acel palat in 18 feb, dar eu am plecat si atunci la timp) apoi am luat-o la goana cat ne-au tinut picioarele cand scutierii s-au indreptat
furiosi spre noi.
O amintire interesanta am si din 13 iunie 89, anume cu ce viteza ne-am ascuns, sub o perdea din holul hotelului Union, toti gura casca in momentul cand am vazut o trupa de giganti din Politia Militara alergand spre noi. O tanti zicea mereu: ‘cine m-a pus sa ma duc laVictoria sa cumpar oala asta? Nu puteam sa astept pana maine?” De unde era sa stie ea saraca ce urma?
Asta e, ramane sa zic si eu precum chinezii: „Sa te fereasca cerul sa traiesti vremuri interesante”.

Ce verde era valea mea Massmedia

Ca sa ajung la primul meu contact cu massmedia trebuie sa spun ca socul cultural simtit de mine, premianta la o scoala din mediul rural, si mediul urban in care am aterizat in urma examenului de admitere a fost cumplit.
Poate daca as fi intrat la un liceu de cartier, mai putin prestigios (Liceul Matei Basarab a serbat centenarul in timp ce eram eleva acolo, tot centenara era si Universitatea in anii 60) trecerea ar fi fost mai putin dramatica. La MB insa, din 44 de elevi, doar 11 se puteau „lauda’ cu origine sociala sanatoasa (printre ei si eu, pt ca de la serviciul tatalui meu am primit o adeverinta ca sunt fiica de muncitor, ulterior si-a reluat postul de tehnician constructor si astfel n-am reusit sa obtin bursa la facultate, in anul I). Trei dintre noi veneam din provincie, dar ceilalti doi erau fii de popa. E de inteles ca multe dintre colegele mele, fete cu educatie solida, crescute cu pian in casa si cu profesor de franceza, ma priveau deadreptul cu dispret. Eram constienta de lacunele din educatie (ce pretentie puteam avea de la mama mea cu 5 clase primare, de la tatal care avea doar o scoala de subofiteri, chiar daca absolvita printre primii si selectat la o specializare in Germania, sau de la unchii si matusile mele cu 4 clase?) si, in ciuda eforturilor facute, in primul trimestru am ramas corijenta, culmea, la chimie (spun culmea pt ca nici in cele mai ciudate vise nu mi-as fi putut inchipui ca o sa practic aceasta meserie, absolvind onorabil–hai sa ma laud: 9,50 la examenul de licenta).
Trebuie sa-i multumesc profesorului care, ca sa combata „lipsata na interes” (reminiscente de la televiziunea bulgara, si nu de la internatul scolii bulgare, pt ca atunci nu am invatat nici macar un singur cuvant in bulgara), m-a pedepsit sa scriu de 100 de ori formula desfasurata a acizilor, intrandu-mi astfel in cap pt toata viata baza chimiei, legaturile chimice si valentele elementelor. In urma executarii acestei pedepse niciodata nu s-a mai pus problema ca nu voi mai putea obtine macar nota de trecere la chimie.
Ei, si iata ca a venit in liceu o tovarasa care voia sa faca un reportaj despre ce ex pozitiv reprezinta subsemnata (nu-mi mai amintesc daca reportajul avea si alti eroi) care, fiica de muncitor fiind, a reusit sa treaca peste nefericitul eveniment al „ramanerii in urma”. Dupa cum se vede ipocrizia societatii nu permitea sa se recunoasca purul adevar, ca loaza de eleva n-a fost in stare sa ia o medie de trecere, adevarul trebuia cumva coafat. Si daca mama mea avea o scuza cand zicea ca „am reusit fara loc” nu prea vad ce scuza avea reporterita. N-am auzit acel reportaj, si nici pe urmatorul, dar cei ce l-au auzit la radio m-au laudat ca „a iesit bine”. Bineinteles ca subsemnata n-a vorbit liber, am fost pusa sa scriu un mic text,pe care l-am citit dupa ce a fost corectat si aprobat.
Urmatorul „interviu” l-am dat, impreuna cu alti doi aspiranti, cu care am fost buna prietena toata facultatea, inainte de examenul de admitere la facultate. Eu visam pe atunci sa devin inginer geolog, sa urmez adica Institul de Petrol si Gaze, dar nu mi s-a aprobat bursa si, in urma unei audiente la regiune, mi s-a spus ca e posibil sa mi se aprobe bursa la Universitate, la mate-fizica (era o singura facultate) sau chimie. La mate mi-a fost frica, am ales chimia, pt ca in acel an la Petrol se bagase chimia la examen si ma pregatisem cam o luna la Institut, unde n-am mai fost primita la cursurile de pregatire pt ca nu aveam dosarul depus la ei. Cat am plans in primul an de facultate din cauza visului spulberat, pt ca am aflat ca mi s-a respins dosarul DUPA ce se incheiasera inscrierile la IPG, nici nu mai vreau sa-mi amintesc.
So, am urmat si la facultatea de chimie cursuri de pregatire si, pt ca nu eram timida, m-am remarcat ca bine pregatita, lucru ce mi-a folosit si mai tarziu, in timpul facultatii.
Cuiva i-a venit ideea sa faca un reportaj despre cum se pregatesc absolventii de liceu pt facultate (cursurile erau gratuite, mai facusem unele,in clasele 10,11, am mai spus, tot gratuite, tot cu cadre universitare, pt ca figuram in scriptele liceului ca fiica de muncitor) si asa am ajuns la radio, in Berthelot, intr-un studio. A urmat procedura pe care o stiam, un textulet, corectarea lui, aprobarea, citirea. Tot ce-mi amintesc e ca am spus o multime de aberatii si minciuni (cum ar fi ca am ales chimia pt ca-mi placeau stiintele naturii, ce-avea asta cu prefectura n-am aflat pana in ziua de azi, dar asa mi-a venit sa ma exprim), lucru care m-a facut sa inteleg f bine cat credit merita reportajele radiofonice.
Urmatoarea aparitie intr-un spatiu public a fost in chip de poza, pe un pliant sau o brosura aparuta cu ocazia centenarului Universitatii, dar nici pe aceasta n-am vazut-o.
Am mai aparut, tot anonima, impreuna cu alti membri ai Miscarii Ecologiste (ca membru fondator am fost propusa sa candidez pt un loc in Camera Deputatilor in 90, dar ca sa fiu aleasa ar fi trebuit ca jumatate din bucuresteni sa voteze cu ME– ma pot „mandri” ca am contribuit, prin cotizatia si donatia mea, la infiintarea universitatii Ecologice a lui Dolfi Drimer– secretul propunerii consta in faptul ca pt fiecare candidat FSNul dadea niste fonduri, cel ce m-a propus a plecat definitiv din tara imediat dupa 20 MAI, 20MAI, 20MAI, 20MAI, cum urlau activistele isterice ale FSNului la mitingul din Dealul Mitropoliei–tinut pt ca cei din Piata Universitatii cereau decalarea alegerilor– in timp ce atacau pe cei care incercau sa le filmeze), dar nici atunci nu m-am „admirat”.
Cu adevarat celebra m-a facut, in cercul de prieteni, rude si vecini, Tudor Barbu, reporter la TVR, acum acolo unde ii e locul, la OTV.
Trebuie sa fac iar o digresiune, ca sa se inteleaga mai bine cum s-a intamplat.
Se stie poate, de catre cei ce au trait acele evenimente ce au urmat lui decembrie 89 (e locul sa spun ca pe 19 decembrie, aflandu-ma la dentist, doctorul a remarcat ca parca e o zi de primavara, si eu am spus, spontan, „Primavara de la Praga” iar el a raspuns „Sa dea Domnul”) cata manipulare s-a produs cu ajutorul televiziunii „libere”, incepand de la celebrul „Mircea fa-te ca lucrezi” si continuand cu ceatza din 26 ianuarie, la mitingul partidelor istorice, cand Coposu, avandu-i alaturi pe Tariceanu si Patriciu, i-a bagat sula in coaste maretului conducator (l-am inteles perfect pe Iliescu: cum sa admiti o democratie autentica daca tu ai complotat timp de minimum 20 de ani –eu stiam de acel complot din cadrul armatei inca din 70–sa faci Perestroica, adica un despotism luminat?).
De aceea, atunci cand s-a vehiculat constituirea unei societati care, cu capital privat, sa infiinteze o televiziune alternativa, am raspuns la chemarea lui Petre Mihai Bacanu si am cotizat cateva luni cu imensa suma de 10 lei (atata era minimul) pe luna.
Televiziunea, la care crainica, dar pe neve, ca nu aparea pe ecran, era, celebra acum, Andreea Esca, s-a numit SOTI. Dar cum tovarasii nu dormeau, desi orele de emisie ale respectivei televiziuni erau tarzii, s-a observat lesne ca nu se incadra in linia partidului si s-a facut repede o diversiune, inlocuindu-se directorul cu, daca nu ma insel, Mircea Stoian, care tot pe la OTV isi face veacul. Fondatorii au constatat deturnarea si au convocat o sedinta, anuntata in Romania Libera (mi-amintesc ca pe 27 ianuarie 1990 lumea statea la o coada imensa la ziare vrand sa vada care e pozitia Romaniei Libere si constatand, cu satisfactie, ca era cea asteptata, de sprijinire a realei democratii), la care urmau sa ia parte actionarii. In naivitatea mea, m-am considerat actionara si m-am instalat, ca sa aud mai bine, in primul rand. M-am trezit astfel intr-o foarte selecta companie, din care imi amintesc numai pe PMB, Cornel Nistorescu si Radu Budeanu. Scopul sedintei a fost retragerea sprijinului noii conduceri a SOTI. Eram deci picata exact ca musca in lapte, simteam bine ca eram pafarista. Nu acelasi lucru l-au considerat Tudor Barbu si operatorul sau, care au insistat in mod suparator pe figura mea. Reportajul s-a difuzat in prime time, cand sedinta inca era in desfasurare. Nu stiu ce a continut, dar multa vreme dupa aceea am fost oprita pe strada cu „te-am vazut la TV”. Noroc ca minerii, care venisera sa desfiinteze Romania Libera, nu m-au vazut, de asemenea am avut noroc ca s-a gasit cineva care sa nu fie de acord cu colega, acum raposata, care propunea sa fie chemati minerii sa ma bata, pt ca am luat parte la manifestatia din Piata Universitatii.

Ce verde era valea mea Massmedia Introducere

Am promis ca o sa scriu despre experientele cu massmedia. Dar mai intai trebuie sa fac o introducere.

In comuna in care am copilarit, de pe valea Ialomitei, scoala avea, in primii ani in care am urmat-o, doar doua sali de clasa (ulterior s-au mai construit doua, participand si noi, copiii, cu „munca patriotica”, dar prin clasa doua am invatat si in clase improvizate, in camere inchiriate, cu ferestre mici si intunecoase incat chioara lampa de gaz abia arunca o palida lumina). Atunci, in 50, nici vorba de curent electric. Ba chiar nici vorba de caiete, in primul an, cel putin. Aveam in dotare tablita de ardezie, pe care scriam cu condeiul, cred ca era din otel. Nu mai tin minte cu ce stergeam cele scrise. Pesemne si Creanga invatase folosind asemenea tablite. Ortografia s-a schimbat cam dupa clasa III-a, si era cam cea aprobata dupa 90 de Academie, de aceea imi vine atat de usor sa scriu cu „i” din „a”, adica sa scriu „caine” si nu „ciine” (ah, lipsa diacriticelor imi joaca feste), forma mai apropiata de latina din care provine. Profesorii erau, in cel mai bun caz, absolventi ai Institului Pedagogic cu durata de 2 ani (precursorul „Sorbonei”, IP de 3 ani). Pana si profesorul de matematica avea doar 2 ani de institut. Oricata bunavointa ar fi avut (si aveau) acesti profesori, calitatea lectiilor lor era mult sub nivelul celor din orase, in special din Bucuresti. De acest lucru aveam sa-mi dau seama cand, dand examen de admitere la liceul „Zoia Cosmodemianscaia” (numele era al unei aviatoare sovietice, care a dat dovada de eroism in timpul razboiului, biografia ei m-a facut sa visez ca voi deveni si eu aviatoare, singura legatura cu acest vis fiind mai tarziu aceea ca am ramas, in multe privinte „cu capul in nori”), fostul „Liceu Central de fete” (nesfarsite glume faceau colegele de clasa de la tara pe tema numelui „Central” pt ca si Spitalul nr 9, cel de nebuni, tot Central se numea) am „reusit fara loc”, cum incerca mult prea ambitioasa mea mama sa mascheze esecul.
Nu se punea problema de lipsa de experienta in ce priveste examenele, pt ca am dat examen de absolvire a ciclului I (clasele I-IV), luat cu brio desi am lipsit, din motive medicale, un intreg patrar, examen de absolvire a clasei a V-a, examen de absolvire a clasei a VI-a si, in sfarsit, examen de absolvire a ciclului II, cu materia din clasele V-VII. Comisia fiind alcatuita din profesori din scoala noastra, examenul era mai mult formal, emotiile insa erau reale.
Premii s-au dat cam din doi in doi ani. In clasa I am luat premiul doi, fiind printre cele mai mici, ca varsta, din clasa (desi se mergea la 7 ani la scoala, eu si inca doi baieti am mers de la 6 pt ca, fiind nascuti in timpul razboiului, nu erau destui copii pt clasa I, si exista riscul desfiintarii scolii). Urmatoarele premii luate de mine au fost doar I (parintii mei nu au avut problemele mele de mai tarziu cu procurarea florilor pt coronitele propriilor fiice– desi eram la tara, gradinile de flori erau un lux pt ca apa se scotea de la peste 20 de m adancime iar tarancile erau prea epuizate de munca la camp pt a mai scoate apa si pt udatul florilor in verile care erau adesea toride–pt ca regimul lui Dej renuntase la asemenea manifestari burghezo-mosieresti). Una dintre colege chiar a fost mutata la Bucuresti dupa clasa a cincea pt ca luase abia premiul III. Rezultatul acestei mutari a fost ca eu am reusit la facultate din primul an, dupa ce am urmat liceul in Bucuresti, baiatul care a luat premiul II a reusit deasemenea, dar a facut liceul la Slobozia (a fost exmatriculat in anul III, cred, dar nu Slobozia a fost de vina), amandoi alegand chimia, dar la profile diferite, dar fata mutata a urmat filologia la fara frecventa, dar nu a reusit din primul an.
Toata vara am luat meditatii cu o studenta la matematica iar in toamna m-am prezentat, in sesiunea II-a, la liceul „Matei Basarab”, adica „Scoala Medie nr 17 Matei Basarab”.
Am reusit cu medie peste 9 (nu cred ca i-am multumit vreodata acelei tinere inimoase care a reusit in numai o luna sa faca un pod peste prapastia ce separa scoala „de tara” de cea „de oras”), facand parte din a doua serie mixta in acel liceu fost de baieti. In clasele 10 si 11, cand eram noi in clasa 8-a, nu existau fete.
La tara s-au introdus uniformele obligatorii abia cand eram in clasa 7-a, in primii ani de dupa razboi se mai dadeau tesaturi „pe puncte”, cred ca si in clasa 4-a mai existau cartele de paine si textile, degeaba s-ar fi cerut uniforme pt ca nu existau materialele disponibile. Sora mea, care era clasa intai, a primit uniforma. Eu a trebuit sa suport (cu seninatate) toate reprosurile, amenintarile si exemplul pozitiv pe care-l constituia sora mea pt ca parintii au considerat, pe buna dreptate, ca nu merita sa cheltuiasca pt o uniforma ce urma sa fie purtata un singur an, la liceu existand o alta uniforma.
Uniforma de liceu era alcatuita dintr-o rochie de stofa bleumarin (tare greu se mai usca dupa ce o spalam, in clasa 8-a, cu apa rece, pt ca la internat nu aveam apa calda), cateva gulere albe, ciorapi de bumbac negri sau bleumarin (mama mi-a cumparat, in anii mai mari, ciorapi de matase, alt prilej de reprosuri, amenintari si pedepse pt ca nu respectam uniforma), pantofi de aceeasi culoare, infama bentita alba ce trebuia purtata tot timpul de la scoala pana acasa, dar noi o puneam doar cand ajungeam in clasa, asta in zilele cand nu se facea control la poarta, control anuntat cam cum se anunta soferii cand e control pe sosea, cu diverse semnale stiute, cred eu, doar de eleve, si de matricola pe care scria SM17MB. Multe ironii au facut unchii si matusile mele pe seama acelui SM care amintea de SMTurile de la tara (Statiunea de Masini si Tractoare).
Uniforma trebuia purtata nu doar la scoala, ci si la teatru sau film (Bucurestiul fiind mare, scapam usor de asemenea constrangeri) pt a putea fi identificati eventualii „huligani”. Profesorii deplangeau faptul ca nu aveam numere pe matricola, lipsa a fost corectata de Ceausescu.
Am spus altadata ca am avut in liceu si cazuri de detinuti politici, dar si viitoare personalitati, cum ar fi Andu Bocanet (regizor), Anca Agemolu (cantareata), Mircea Luculescu (dirijor), Nicolaie Licaret (pianist).
In timpul liceului am stat un an la internat, la „Scoala Bulgara”, aflata in vecinatatea liceului. Scoala facea parte din politica internationalista de respectare a dreptului nationalitatilor conlocuitoare de a avea invatamant in limba materna. Pt ca nu erau asa multi bulgari in zona (in toata scoala era doar o fata, venita din Bulgaria pt ca „aici prajiturile sunt mai dulci” zicea ea, ironia sortii a facut ca pe vremea cand erau copiii nostri mici cele mai bune caramele sa fie cele bulgaresti, restul elevilor erau toti din Chiajna, pe unul din ei il chema Maghiaru), oricum nu din cei ce ar fi vrut sa faca efortul de a sta la internat in Bucuresti, pt ca zarzavagii bulgari erau destui in regiunea Bucuresti (cred ca erau 16 regiuni,dupa modelul celor 16 republici sovietice, dar nu sunt sigura), scola avea doar ciclurile elementare.
Rareori mi-a fost dat sa vad atata sovinism ca la pedagogii de la acel internat, care erau toti bulgari si care cred ca ne urau sincer, mai ales pe cele cateva eleve de liceu (celelalte erau de la alt liceu, de pe langa Piata Unirii, liceu daramat de Ceausescu).
Nu stiu daca mai erau alte scoli etnice in afara de Liceul German si de cel maghiar. In zona locuiau f multi evrei („Calea Dudesti” a lui Peltz sta marturie) dar nu exista o scoala in limbile ebraica (statul Israel era abia in faza de copilarie, fiind constituit in 48 sau 49, nu mai stiu exact) sau idis, desi Marea Sinagoga era in apropiere.
Am mai stat (nu „la mansarda o luna”, cum atat de frumos zicea Toparceanu, unul din poetii mei preferati) la o doamna in gazda, in aceeasi curte cu o matusa. Camera in care am stat nu avea soba, dar n-am suferit (prea tare) de frig. Doamna avea o mica biblioteca, dar cu carti bune, citite in timpul in care trebuia sa-mi fac temele, criza inerenta adolescentei s-a manifestat la mine printr-o nepotolita sete de citit.
Apoi unchiul meu a primit, pt ca avea doi copii mici, un apartament de doua camere pe langa Marele Stadion. Pe acel stadion am participat si eu, chipurile ca invitat, la un congres de partid la a carui sedinta a participat si Nichita Hrusciov. De unde era sa ia partidul atatia delegati incat sa umple un stadion? Ne-au adunat pe cei care eram pe strada si ne-am distrat si noi cum am putut, cert e ca n-am inteles nimic, nici nu cred ca se auzea ceva pana acolo unde eram noi, din cele ce se petreceau la tribuna oficiala.
Pt ca balconul matusii dadea spre terenul „Recolta” (nume predestinat, doar copilarisem la tara) unde se desfasurau meciuri de handbal, am indragit acest sport. Nu mi-a fost dat sa-l practic, desi fusesem selectionata in echipa Universitatii, pt ca profesoara noastra, antrenata de un fost profesor pe care l-am avut la liceu, a plecat in cantonament pt Campionatul Mondial, pe care l-a si castigat, impreuna cu echipa.
Desi erau multe meciuri de fotbal pe stadion, acest sport rege ma interesa mai putin.
In prima iarna terenul de la Recolta nu era imprejmuit si ne-am adunat aproape toti copiii din imprejurimi, am construit niste cazemate din zapada si s-a pornit un razboi de toata frumusetea, ne bateam si cu niste carbuni rotunzi, cocs, nu stiu din ce sursa proveneau, nu numai cu zapada, nu stiu cum am scapat cu capetele intregi, ca mai nimeream tinta din cand in cand.
In iarna urmatoare, cred, am mers in parc cu familia, 3 copii si 3 adulti (era si o matusa cu numai 8 ani mai mare ca mine, cea la care stateam avea 17 ani mai mult decat mine), ne-am dat cu sania, ne-am batut cu zapada, ce mai, parca eram toti copii. M-am mirat tare ca niste adulti pot fi tot atat de voiosi ca niste copii.

Ce verde era valea mea Part III

In clasa 10-a mama mea, exasperata ca odrasla prefera sa devoreze cartile din bogata biblioteca a liceului, nu doar cele din bibliografie, ci cam tot ce nu era deja arvunit la altii, am mai scris ca nu am reusit sa pun mana pe „Vicontele de Bragelone” sau „Dupa 20 de ani” ale lui Dumas, decat peste nu mai stiu cati ani, exasperata zic, mi-a promis un aparat de fotografiat daca iau note peste 8 (de admirat spiritul realist al ei, stia ca ar fi absurd sa-mi ceara mai mult) de atunci incolo. Notele le-am luat, dovada ca am intrat si la facultate, cam in coada listei (mai ales ca si numele de familie incepea cu V), dar aparat de fotografiat nu am capatat decat anul trecut, de la fiica cea mica. Poze am avut curaj sa fac de curand, dar nu cred ca pe acelea vrea sa le vada Castil, mai ales ca acum fetele nu se mai tapeaza, ca in tineretea mea, nu mai poarta jupoane sau rochii sac, (aveau niste frati un cantec, poate-l gaseste Castil „O cunoasteti pe broscuta Oac/ cea mai mare cantareata de pe lac….imbracata in rochie sac/ tatuoac, tatuoac!”), ca minijupul era rar si prea „conspicuos”.

Am cateva poze, unele facute cu un Kodak antebelic, cu burduf, piesa de colectie, evident nu a mea, care au iesit destul de reusite pt standardele de atunci, dar n-am scaner.
Nu ne puteam permite sa facem poze prea multe, pt ca bursa pt caministi era mica: cazare, masa si 30 de lei in mana. E drept ca parizerul costa 8lei/kg, mai tarziu, prin anul V s-a scumpit insa la 11 lei/kg. pomenesc de parizer pt ca, mai ales cele ce-si vindeau cartela, trebuiau sa manance ceva, si asta era cel mai consistent. Dar si daca mancam la cantina, tot ne trebuia supliment, pt ca din cantina aceea se hraneau pe gratis toate neamurile angajatilor, noi capatand ce mai ramanea. N-am crezut ca o musaca poate fi atat de cleioasa incat sa ti se lipeasca de cerul gurii, ca budinca de gris (de crep, ii ziceam noi) poate parea o delicatesa pe langa alte feluri de mancare (ani de zile n-am mancat pilaf sau ceva cu orez din cauza viermilor uriasi gasiti in farfurie intr-o zi, si nu mi se face scarba usor), despre bucata subtire, subtire de talpa servita pe post de friptura ce sa zic? Nu degeaba majoritatea celor care mancau la cantina Grozavesti se imbolnaveau de stomac.
Existau si cantine mai mici, cum era cea de la ASE, la care am mancat de cateva ori dupa absolvire, unde hrana era chiar buna, nu numai acceptabila.

Bursa am avut numai din anul II, am intrat la facultate dand examen la „general”, adica fara bursa. Pana in 61 examenele de admitere erau separate pt bursieri si „generali”, in 61 au avut toti aceleasi subiecte la scris si aceleasi intrebari pe bilete la oral, singura discriminare fiind ca bursierii erau unul pe un loc, dar si asa, la ei au ramas mai multe locuri libere. Mie mi s-a refuzat dosarul de bursa pt ca tatal meu, care avea o scoala de plotoneri la baza, gasise un post de TESA la un IAS, astfel incat n-am mai avut origine sociala sanatoasa.

Cei care nu apelau la Sfatul Popular al regiunii, ca mine, si reuseau sa prinda o bursa de intreprindere chiar il apucau pe Dumnezeu de un picior, pt ca bursa era sensibil mai mare, singura cerinta era sa treaca la examene, puteau avea chiar 5 pe linie, nu conta, plus locul de munca asigurat in acea intreprindere cativa ani buni. Isi imagineaza oricine calitatea acestui gen de absolventi, incat in anul II s-a schimbat regimul de acordare al burselor, s-au dat burse de merit, toate de la stat, cu medii de pe la 7 in sus, incat fostii bursieri s-autrezit la mila facultatii care le dadea un ajutor social ca sa locuiasca in camin, dar restul ii privea. Am avut o colega care a terminat facultatea numai pt ca avea o prietena al carei tata era inspector sanitar in comertul alimentar si hranea ambele fete din mita primita (chestia cu caltabosii are radacini adanci), alta, cu o situatie familiala f precara, lucra toata vara sa aiba ceva banuti de cheltuiala in timpul anului. Fiind f ambitioasa a reusit sa-si vada visul cu ochii, sa devina o profesoara f apreciata intr-un frumos orasel de provincie.
Bietul meu tata a visat toata viata sa-si ia motocicleta, dar nu s-a putut, cu fete care au plecat de acasa, dupa cursul elementar.

Primeam o mica suma suplimentara pe langa bursa, trimisa cu mari sacrificii pt ca mai aveam o sora si traiam toti dintr-unsingur salariu.
Bineinteles ca nu cheltuiam acei bani pe poze, ci pe mers la film, pe suplimente nutritive (sa nu lesinam de foame la cursuri) si pe carti, mai ales de poezie. Majoritatea cartilor citite in viata mea au fost imprumutate de la biblioteca, de aceea n-am inteles mai tarziu pretentia fetelor mele sa gaseasca in casa toata bibliografia ceruta la scoala.

Intr-un an mama mea a ajuns la concluzia ca am nevoie neaparat de ochelari de soare ( a fost un obicei f bun acesta de a purta ochelari de soare, nefiind nevoita sa strang din ochi din cauza agresiunii luminii puternice n-am capatat acele atat de raspandite riduri timpuriii „de expresie”) dar eu am pus deoparte banii dati (cam de trei ori) in acest scop si mi-am cumparat Dictionarul Academiei Romane, DEXul aparand mult mai tarziu. In final, exasperata, mi-a cumparat ea niste ochelari de soare, cu o rama deadreptul hidoasa. I-am reprosat f tarziu hidosenia (deh, eram cam cu musca pe caciula) si a sustinut ca n-a ales dinadins cea mai urata rama (greu de crezut ca exista vreuna mai urata).

Ce n-am povestit eu in partea cu „politicale” e faptul ca am fost la 4+1 defilari, 3 de 1 Mai si 2 de 23 August. Cele de 1 mai au fost in timpul liceului. Daca amintirile clasei muncitoare au aburi de crenwursti fierti (niste perechi subtiri, rahitice, cu mult mustar) si poate chiar cu bere, destul de rare in rest, ale mele imi produc si acum dureri de picioare si apasari in vezica, pt ca drumul era lung (de la liceu pana in Piata Unirii si apoi pe langa Palatul Victoria si prin Piata Aviatorilor pana la Lizeanu, unde statea o matusa, credeam ca-mi dau duhul), pt ca, spre deosebire de cei care aveau drum pe langa Gara de Nord si care ziceau „Te salut Partid iubit/eu la gara m-am topit” noi aveam drumul mai drept si mult mai bine pazit pe laterale.

Ei, si cand am crezut ca scap, a venit vara dinaintea admiterii, care se dadea in septembrie, cu participarea la cursurile gratuite de pregatire (chestie f desteapta si folositoare pt noi, macar ca tentatia chiulului depasea uneori cunoasterea interesului, mai facusem eu niste cursuri din astea la matematica si fizica, cand adunau din toata capitala fiii de muncitori, ca tatal meu s-a angajat intai ca muncitor, si veneau niste cadre universitare f bine pregatite, asa am renuntat la visul de a da admitere la mate-fizica, era peste puterile mele), si ni s-a spus ca daca nu venim la defilare nu mai pupam cursuri. De data asta, fiind vorba de universitate, traseul a fost mai scurt.
Ultima defilare am descris-o intr-un comentariu de pe http://www.fuckyoutovarasi.blogspot.com/

Am participat la ultimul 23 august, ala de la fosta viitoare Casa Radio, era ceva descins direct din Kafka sau filmul Brazil, manifestatie de partid cu nemembri, ca membrii nu erau prosti sa-si strice concediul cu asa ceva, fiecare avea patratica lui din care n-avea voie sa iasa, pe traseu pe Stirbei Voda niste tovarase urlau in megafoane, ca apucatele, lozinci mobilizatoare, n-a fost nevoie sa mai deschidem noi gura, le-am auzit pe tovarase peste mai putin de un an, zbierand „20 mai, 20 mai, 20 mai” la mitingul LOR din Dealul Mitropoliei, contramiting la Piata Universitatii, la cel care spera ca prin decalarea alegerilor n-o sa iasa iar Partidul Stat (FSNul cu satelitii lui) la putere si Bunicuta cu 85% pe bune, ce ruuusiiineee, dupa ce au murit oameni sa iasa asa un scor!
Dovada suprema de pretuire si iubire primita de fetele noastre, incepand de la gradinita pana la liceu, din partea cadrelor didactice, a fost scutirea lor de asemenea manifestari, macar ca la stadion li se dadea bietilor copii cate o gustare, altfel ar fi lesinat cu totii.
In ce priveste disciplina, sa nu uitam ca si Coreea de Sud a avut partea ei de dictatura, m-am cutremurat de groaza si incantare cand am vazut manifestatiile muncitorilor sud coreeni, dar mai ales la ceremoniile prilejuite de Olimpiada de la Seul (ca tot se apropie cea din China) cand 5000 de insi erau perfect sincronizati in miscari de arta martiala.

Poate e aici locul sa spun ca bunicul meu, care avea mare dragoste de invatatura dar pe care tatal lui l-a retras repede de la scoala pt ca, desi carciumar, nu si-a putut permite sa tina mai mult de un baiat la scoala de popi, la randul lui a retras-o pe mama mea din scoala, pt ca avea copii multi si nu-si mai putea permite luxul sa plateascataxele necesare. De aceea mama mea ar fi fost gata sa faca orice sacrificii pt ca noi sa facem macar liceul (m-am certat cu ea ani de zile pt ca sustinea ca am facut scoala datorita comunistilor, de parca noi eram tampite si am trecut prin scoli precum gasca prin apa, e adevarat insa ca fii celor cu „origine sociala sanatoasa” aveau sumedenie de avantaje, pana la un punct, iar taxele s-au anulat la un moment dat).
Bietul meu bunic, pt ca avea ceva pamant (ii trebuia dota pt cele 5 fete) si a folosit argati (cel mai adesea tigani) a fost trecut la chiaburi. Poate multi nu stiu ce inseamna asta: cote atat de mari incat erau imposibil de predat, confiscarea tuturor lucrurilor din casa, din hambar se matura si ultimul bob sau ultima coaja de ceapa, nopti petrecute in arest, care era intr-o pivnita. Nu e de mirare ca s-a imbolnavit de inima si s-a prapadit relativ tanar. Mama mare a fost obligata sa se inscrie in CAP si astfel si ultima urma de agoniseala a devenit bunul comun al altora. Matusa mea cea mai tanara era cat pe ce sa nu fie primita nici la profesionala din cauza „originii sociale”.
Iar tatal meu a fost epurat din armata nu numai pt ca s-a imbolnavit pe front (cel de est, unde a fost si decorat, are acum mama mea o pensie pe chestia asta) ci si pt ca avea de nevasta o fiica de chiabur. Ca sa-si intretina familia si-a luat serviciu, dar unul din frati, asteptand americanii, nu voia sa-si caute serviciu. „Nu fi prost, l-a sfatuit tatal meu, americanii ar putea intarzia si 30 de ani.” Auzind povestea asta de la mama mea, cativa ani dupa ce el s-a prapadit, sotul meu a exclamat: „Tatitzu a fost totdeuna un optimist”.

Ce verde era valea mea Part II, (roman fluviu)

Ei, si fiindca m-am apucat sa fac ” Cantarea Dambovitei” o sa raman tot la dulcii ani ai studentiei si o sa povestesc despre dansuri. Era modul preferat de distractie al nostru, studente bursiere si cam saracute, pt ca era gratis, nu ca la discotecile si cluburile de mai tarziu, sau chiar ca la dansurile cu orchestra unde se platea simbolic intrarea, dar asta a fost un pic mai tarziu, dupa absolvire (si dupa unica manifestatie studenteasca publica, a politehnistilor, in urma careia s-a dat vacanta de Craciun, numita vacanta de iarna I) ca doar nu erau sa raguseasca baietii aia degeaba (cantau Mondialii, cu a lor „Iubire bibelou de portelan”, dar si Romanticii, la 303).
Erau dansurile astea un fel de combinatie intre balul satesc, dar fara taraf, si chermezele tovarasesti. Am fost invitate la o chermeza din astea in timpul practicii, dar pe alt mal, de lac, Pantelimon, si era o plictiseaaalaaaa, nu ca la cele de mai tarziu, de la intreprinderea celui de-al doilea, si ultimul, loc de munca, (cam atata avea in comun comunismul sau socialismul sau ce-o fi fost cu spiritul japonez, incercarea de a lega truditorul de glia campului muncii, in cazul nostru prin repartitie, dar cum romanul s-a nascut inventiv si coruptibil, functiona perfect principiul PCR=Pile, Cunostinte, Relatii si cei mai multi gaseau pana la urma un loc de munca mai convenabil, in cazul meu a functionat „un sut in fund un pas inainte” dat de soarta prin focul despre care am vorbit in prima parte, dar si „la barza chioara ii face Dumnezeu cuib”, cum comenta mamitza noul loc de munca) ,dar de pe alt mal de lac, Straulesti, despre care stiu doar din auzite (despre chermeze, nu despre lac) pt ca aveau in program dansatul pe mese, nefiind eu prea antrenanta sau sexi din acest pdv.
„Lumea buna” mergea la dans la Arhitectura sau Medicina, noi, plebea, ramaneam tot pe valea cea verde, cu politehnistii de la 303, (ca universitarii nostri erau cam plicticosi) sau Moxa, sau alte locuri de pierzanie, unde se faceau „agatamente” si grupurile de fete de la inceput se divizau in perechi formate ad-hoc.
Radeau politehnistii de noi ca dupa studii ne asteapta doar muzica populara, aluzie la satele care asteptau repartitiile noastre cu sufletul la gura, ca sa scape de suplinitorii care aveau cel mult liceul la baza, in timp ce fabricile si uzinele lor erau la orase, dar la o adica tot cu universitare se insurau, ca la politehnica se stie; „are tata doua fete, una frumoasa si alta la politehnica”, de-aia cumparau politehnistii cartele de masa la infecta noastra cantina, mama multor ulcere studentesti, acum sediul facultatii de filosofie.
Noi, de la facultate si sectie mai tehnica (a si ajuns la un moment dat sa fie scoasa din universitate si sa faca Institut separat impreuna cu ingineria, pe vremea Suzanei Gadea, o fi avand vreo legatura cu Mihaiul de la Antene?) nici nu visam la dansurile elitiste (am fost la un ceai intr-o tabara in anul I si am privit cu gura cascata cum medicinistul din Timisoara –si pe atunci Timisoara facea parte din Vest, dar nu salbatic, ca si acum–dansa rock „in figuri” cand noi abia invatam, cele care am fost tinute mai din scurt in liceu, pasii de tango, vals sau foxtrot, am fost invitata de o fata de la filozofie, elita universitatii), ne multumeam, cum am zis, cu viitorii ingineri, mai de-ai nostri, din topor.
Sotul meu, sef de promotie, n-a gustat din placerile astea extrascolare. Pacatul lui, dar de-aia la nunti sau botezuri era cam privitor, noroc ca la dansurile moderne contactul fizic era ceva de care te puteai lipsi usor si mai faceam si eu ceva miscare, dansand in grup neorganizat, amintindu-mi de studentie.
La dansurile de pe vremea mea de baza era magul, un fel de dinozaur al mp3urilor de azi, cu muzica de tot felul (nu populara) imprimata de pe viniluri procurate cu mare greutate de la vaporeni, care asa introduceau trendurile capitaliste in spatele Cortinei de Fier, unde ne aflam noi, viitorii oameni noi ai iepocii de aur.
Si pt ca Dej s-a cam impotrivit planului Vlasov, care prevedea crearea unor formatii suprastatale in lagarul socialist, care urmau sa scoata de sub conducerea PMR (devenit PCR pe vremea impuscatului) taman cele mai productive zone din frumoasa noastra patrie, intre care si valea despre care vorbesc, s-a produs in ultimii lui ani de „domnie” un fel de dezghet tradus prin filme din vest (ce mai fredonam melodiile din „Tinerii” cu Cliff Richard, de ex, dar veneau si filme de mare tinuta, Akira Kurosava, Antonioni, etc, cum se lua un Palme d’Or ,un Urs de Aur, o Gondola venetiana sau un Oscar, numai vorbesc de polonezi sau Milos Forman, chiar si rusii aveau filme extrem de bune, cum le puteam vedea pe ecranele noastre, chiar daca uneori gasind cu greu bilete, care bilete la inceput erau f ieftine, dar crescand valoarea filmelor a crescut si valoarea biletelor, dar noi vindeam cartelele de masa , la politehnisti, de ex, ca sa avem bani de filme sau carti), traducerea de carti din patrimoniul universal, nu numai cel sovietic (am pomenit undeva, intr-un comentariu pe un alt blog, despre Vinetou, dar mai bine copiez comentariul mai jos), chiar si infamul, pt activistii de partid, Charles Baudelaire, dar eu n-am „apucat” sa-l gasesc si sa-l cumpar, pt ca editiile (CB era chiar bilingv, am regretat mereu ca l-am pierdut) erau totusi limitate pt foamea noastra de cultura, dar si prin rock , shake si twist, dansuri decadente despre care canta Phoenixul autohton cand facea o paralela intre dansurile bunicului si cele contemporane („Shake, ce tresari ca un berbec”), ca si prin minijupele cat palma, purtate cu mandrie neproletara.
Uite si comentariul despre care am vorbit mai sus, de pe blogul lui Dono:

Venii si eu azi cu cei doi centi ai mei.
He,he, dragii mosului (adica babei), ce stiti voi? Am cateva rafturi cu carti bune, dupa care am alergat si am stat la cozi imense pe vremea impuscatului,nici nu va mai zic autorii. Si a venit revolutia sau ce-o fi fost, cu mitingurile ei cu tot (anti FSN, av cors) si apoi pensia mult asteptata, iar cartile alea tot mai asteapta sa fie citite. Unde e copilaria cand furam oua din cuibare sa le dau la cooperativa pt carti, unde e biblioteca liceului unde n-am apucat sa-l citesc pe Dumas pt ca n-am apucat rand, l-am citit mai tarziu, unde e vremea cand am alergat 2Km pt ca s-a bagat Vinetuul lui Karl May la Kretulescu?, Si Razboi si Pace citit la lumina becului de afara? Filmul l-am vazut (al lui Bodnarciuc) cand am uitat cartea, de-aia mi-a placut. In rest, cum sa faca americanii Dr Jivago? Ce inteleg ei din sufletul rus? Sau „Calatorie in centrul pamantului” in care au bagat o femeie, care n-avea ce cauta acolo?TOTDEAUNA o carte e mai complexa, mai buna decat filmul, daca de la film astepti copia cartii. Eu am vazut Cenusa si Diamant si am citit si cartea si n-as putea spune care dintre productii a fost mai buna, fiecare o capodopera in felul ei. Mai exista bibioteci? Ca eu am citit cam toate cartile bune de la biblioteca, pt ca nu cred ca mi-ar ajunge palatu’lu’ Becali sa pun acolo toate cartile citite (ce mi-a ramas din ele e alta poveste).

Bine am ajuns, sa citez din mine insami!
S-au publicat tot atunci si „Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara” ale lui V Voiculescu, care facuse ceva puscarie din motive de politica interzisa mai apoi si nealiniere la sfatul Anei Pauker, inainte de Mazilire (sau mizilire, cum vreti) „Camarade nu fi trist/ Garda merge inainte/ Cu partidul comunist” ca de unde atatia activisti dintr-un partid de buzunar in care „putini am fost, multi am ramas” si care a uzurpat locul adevaratului partid socialist, cel al lui Titel Petrescu, si care a dus politica de exterminare a taranistilor, partid de stanga, care a improprietarit taranii cu pamantul mosierilor dar care taranisti au intrat in conflict taman cu legionarii, legionari care au incercat sa puna mana pe putere cu forta, in timpul rebeliunii, dar nu le-a mers.
Dar sa ne intoarcem la dezghetul tineretii mele. Daca in generala si liceu am invatat ca o parte din Goga era cah, ca Minulescu e decadent (de fapt nici nu se pomenea de el) Blaga era interzis (filozofie idealista ne trebuia noua, spatiu mioritic, cand spatiul sovietic ne era larg deschis?) iar din Arghezi invatasem doar Peizaje cu „Ia-l pe ciocoi ca hreanul/si da-l pe razatoare” atunci, culmea ironiei, din cauza conflictului cu Vlasov, dar si datorita dezstalinizarii hruscioviste, se publicau cei de mai sus intr-o veselie, si a inceput sa se puna accent pe nationalism (comunist, multi uita ca nazismul a fost nationalism SOCIALIST), spre deosebire de epoca anterioara, cominternista, in care riscai ani grei de puscarie daca ti-era patria prea draga.
Ajunsesem noi in anul cinci, inainte de licenta, sa visam ca ne scoate Socialismul Stiintific (altul, ceausist, nu cel dejist din anul intai, de Economie Politica am scapat din motive de programa scolara mult, mult prea incarcata la facultatea noastra, am fost o exceptie fericita) de la examen, dar am ramas cu visul, noroc ca profesorii nostri sefi de catedra, destupati la minte, l-au pus pe profesor ca la o parte din noi sa schimbe 4 si 5 meritat in 9 si 10, ca pierdeam licenta sau ne strica media, care conta 50% la repartizare, au facut asta in ciuda originii sociale sanatoase. Mie mi-a cazut Revolutia Culturala, aia de tip sovietic, nu chinezesc, si cum eram p-afara chit ca subiectul asta m-a urmarit de-alungul anilor, ca mi-a cazut si la infamul examen de maturitate, cu 2 examene scrise si 7 orale, cele orale toate intr-o zi, si la sfarsitul anului intai, dar nu s-a lipit de mine si pace, ei bine si am inceput eu sa baigui ca „fii de tarani nu aveau acces la invatatura in timpul regimului burghezo-mosieresc”, cum ne indoctrinau pe noi activistii si a izbucnit furios Anghelescu „n-aveau pe dracu’, cine voia invata, cine nu, nu”, aviz celor de azi care zic ca se duce invatamantul romanesc de rapa din cauza saraciei neamului.
Daca citeste cineva asta si zice ca m-am departat de la subiect reamintesc ca raposata facultate tot pe valea Dambovitei era, dar pe malul opus lui 303, caminul politehnist provenit din reconditionarea grajdurilor regale, si zau ca grajdurile alea foste ofereau conditii mai bune decat Regnaultul in care au stat baietii nostri in anul intai.

Bun, si cand nu mergeam la dans, nu devalizam liliac prin parcuri, nu ma plimbam pe chei insotita, daca era si o zi mai ploioasa, o porneam singura, de nebuna, la plimbare prin ploaie, intr-un soi de excursii intitulate „sa ne cunoastem capitala” adica partea aceea de pe langa Dambovita, care pt mine se cam termina la Piata Unirii, pt ca la „Lemaitre” („Timpuri Noi”, mai nou, uzina, nu statia de metrou) am ajuns cam el fugitivo in timpul liceului, cand ne duceau sa vizitam fabrici si uzine, facea parte din programul de educatie cetatenesca, intr-un liceu in care, in clasa noastra, din 44 de elevi 11 aveau origine sociala cat de cat sanatoasa, iar, ca sa fac si considerente etnice, cam jumate din clasa erau evrei, unul singur cu parinti din clasa muncitoare, si nu era chiar cel mai destept, dimpotriva, e de inteles de ce majoritatea colegilor au intrat la facultate din prima, mare succes al educatiei comuniste, nu-i asa?, am fost chiar colega cu Andu Bocanet, cei ce se uitau la TV inainte de 77 stiu despre ce vorbesc, era colaboratorul lui Valeriu Lazarov. Colegi de clasa mi-au fost si Mircea Luculescu, devenit dirijor, si Nicolaie Licaret, devenit pianist, Anca Agemolu, candva cantareata celebra, in fine, pe astia visa partidul sa-i vada muncind la Lemaitre. Pana si muncitorii de acolo ne-au zis nu cumva sa facem greseala sa le urmam exemplul, ca ei pe copiii lor ii sfatuiesc sa invete, pe vremea aceea exista cultul invataturii, era singurul mod de a sui pe scara sociala daca aveai stomac sensibil si nu puteai manca cu polonicul rahatul ideologic si nici PCRul amintit mai sus nu-ti era chiar la indemana.

Am avut coleg la primul loc de munca un fost cioban, un fel de Becali dar mai sarac, si care avea si diploma de licenta, dar stiinta de carte cam cat Becali, ajuns mare inginer pe linie de partid, care ma intreba mereu: „ce se intampla daca beau acid sulfuric?” si eu ii raspundeam „faceti o gaura in gard” dar el nu stia bancul (din rautate nici nu i l-am spus) cu texanul care cerea mereu de la bar ceva mai tare decat berea, whiskiul cu sau fara gheata sau chiar alcoolul pur si caruia i s-a dat acid sulfuric, de care a fost tare multumit, iar cand a fost intrebat daca stie ce bea si i s-a spus a zis, luminat in sfarsit „aha, de-aia se face o gaura in gard cand fac pipi” , dar colegul asta n-a absolvit pe valea cea verde.

Zic e bine ca nu am coborat pe Dambovita in jos decat mult mai tarziu, cand se construiau in draci cartiere dormitor si s-a ajuns cu demolarea la zone mai selecte cum ar fi Banu Manta, la doi pasi de Palatul Victoria, si ne-am mutat locul de munca in Laboratorului, pt ca ne sufocam de duhoarea de la Abator, noroc ca din lipsa de materii prime a anilor 80, cand toata carnea platea datoria externa, s-a inchis abatorul. Acum importam carnea ca deh, cine sa mai creasca porci si vite in cantitati industriale, de sute de mii de capete, dar cu premixuri si biosiemuri tot din import, si cu furaje combinate furate pe rupte ca sa poata locuitorii satelor sa creasca cate o vietate pe langa casa sa-si hraneasca copiii deveniti oraseni, copii care unori regreta „iepoca de aur” cand zic ei, ” nu se gasea nimic dar toti aveau frigiderele pline”, uitand de cartele, de suta de salam cumparata cu buletinul sau de cozile imense si dezordonate unde, daca nu aveai coate ascutite si rezistenta fizica, plecai cu mana goala, cum mi s-a intamplat nu o data.

Despre cum s-a daramat cartierul dintre „Foisor (nu cel de foc, altul mai mic) si Piata Vitan” o sa povestesc, daca nu uit, altadata.

Acum revin pe valea cea verde a studentiei mele si povestesc despre sesiunea cu 10 pe linie. Aveam, minune mare, numai 3 examene, Istoria Chimiei, Fizica Atomica si Optica Electronica.

Cu profesoara de IC m-am luat in gura ca am contrazis-o cu dovezi din Stiinta si Tehnica (tatal meu, dragul de el, mi-a insuflat dragostea de acea revista, cu „Ars Amatoria” a ei care ma minuna cum trece de cenzura, doar Grosan stie cum, poate pt ca activistii nu prea le aveau cu stiinta, lasand totul in grija analfabetei ADI, academician, dr, inginer, n-am inteles niciodata ce perversiune a indemnat-o sa aleaga chimia, poate faptul ca partidul a pus-o director la ICECHIM, doar nu degeaba chimia se invata incepand cu clasa saptea, iar ADI nici n-a trecut pe acolo) ca a zis o prostie, dar m-am abtinut la timp (era in timpul examenelor si examinatilor le tataia dosul c-o enervez si ii tranteste) cand dumneaei a sustinut ca asa a zis si ea, i-am spus ca sa ma scuze ca n-am inteles eu bine.

La examen iar mi-a venit randul dupa niste colege cu subiecte frumoase, spre deosebire de prostiile de pe biletul meu, iar colegele erau cam pafariste, si ma cam saturasem sa mi se tot scada nota pt ca ele enervau profesorii (intr-un an colega dupa care raspundeam eu imediat a picat toate cele cinci examene, dar le-a luat in toamna cu 9,8,7,6,5, exact in ordinea asta, e de inteles cam ce rabdare mai aveau examinatorii cu mine dupa ce ii enerva ea, altfel era o fata buna, nu stiu ce probleme o fi avut ea atunci) si am rugat-o pe profesoara, dupa ce ultima din colege a iesit din sala, sa expun eu unul din acele subiecte frumoase, si mi-a zis „bine, dar dupa ce spui ce ai pe bilet” si i-am spus, dar nu m-a ascultat pana la sfarsit la subiectul cel frumos ca mi-a dat 10, ca era si ea obosita (eram cam la coada catalogului, nu stiu daca mai urma cineva).

Pt al treilea examen aveam timp putin de pregatire, mai mult pt al doilea, OE, dar o colega a avut nefericirea sa ii moara tatal, si a cerut voie sa dea examenul mai devreme, si a convocat alte 4 doritoare sa scape mai repede de el, eu printre ele. Profesorul a apreciat efortul nostru, dar uneia, taman celei mai ambitioase, i-a dat 9, de a iesit saraca neagra la fata din examen.

La FA profesoarei i s-a facut foame imediat dupa ce am tras biletul, si l-a last pe sotul ei sa ne supravegheze. Am scris pe hartie ce era de scris, ceva cu formule ffff complicate,si, pt ca doamna intarzia, i-am cerut voie domnului sa citesc Ulises al lui Joyce. Mi-a dat voie dupa ce am insirat carnataraia de formule pe tabla. N-am inteles eu mare lucru din Joyce (imi placea ca era complicat, iar traducerea era minunata, exista atunci Secolul XX, o revista cu oameni de mare cultura drept colaboratori, pe Haulica il citeam cu Dictionarul Academiei Romane , DEXul a aparut mai tarziu, in mana, cu traducatori f scrupulosi, vorba lui Gaita) dar cand s-a reintors doamna cea satula domnul i-a soptit ceva la ureche privindu-ma semnificativ, doamna s-a uitat pe tabla aprobator, mi-a pus o intrebare (uitasem ceva in graba de a-l lua pe Ulises in brate, cred ca mi-au ramas ceva influiente din el in felul cum scriu) si asa am incasat al treilea 10 din singura,si ultima mea sesiune cu 10 pe linie.

As fi luat 10 si la rusa, in anul trei, dar se dadea numai promovat. Zic de asta pt ca am si aici o istorie. Mie mi-a placut rusa, matusa cea mai tanara m-a invatat alfabetul chirilic inca din clasa intai (ce bine mi-a prins cand ne uitam la bulgari!) dar mai mult traducerea din rusa in romana , nu retroversiunea. Am avut noroc inca din clasa patra de profesoare provenite din spatiul sovietic, Basarabia adica, ele erau interesate mai mult sa invete de la noi limba romana decat sa ne invete pe noi rusa, de asta ma apreciau ca aveam vocabular bilingv destul de bogat (intre timp a saracit simtitor) dar in timpul facultatii Galina noastra a intrat intr-un lung concediu de maternitate, si cam aveam emotii la colocviul final de limba rusa, pt ca inlocuitoarea era romanca, si chiar voia sa stie rusa, iar eu cu retroversiunea…mai incet.

Aveam de invatat pt examen niste texte de specialitate in lb rusa. Am invatat si eu jumate dintr-unul si am intrat la examen cu Dumnezeu inainte, care nu m-a lasat dragutul, ca a adus-o pe Galina, care nu ma uitase, si mi-a propus sa-i zic ce stiu eu mai bine. M-am facut ca scotocesc prin multele mele cunostinte si am inceput sa turui. Ma apropiam veriginos de finalul cunostintelor si ma intrebam daca o sa tina figura de la Socialism Stiintific din anul intai, cand fiind profesorul cam distrat la sfarsit de examen mi-a zis „asta-i tot?” si am luat-o de la capat cu aberatiile, noroc ca s-a plictisit repede si mi-a trantit un 8, prea mult dupa cat socialism mi-a intrat in cap, stiintific sau nu. So, Galina noastra a intervenit in scurta pauza (care risca sa se prelungeasca la infinit, din motivele invocate mai sus), mi-a cerut carnetul, a scris promovat si a zis ca ii pare rau ca nu se dau note, ca-mi punea cu multa placere un 10. Norocul unora din colegi ca nu se dadeau note si era Galina fata buna, ca unii de-abia buchiseau literele inventate de sadicii calugari bulgari, inspirati din alfabetul grec (invatat la fizica, dar scos prompt din cap dupa examene) si imbogatit cu multa lor imaginatie. Nu degeaba se zicea,intre altele si despre politehniste „esti frumoasa ca limba rusa”. Mie insa mi s-a parut o limba frumoasa, folosita de scriitori de mare valoare, daca nu chiar geniu, dar cu toate ca am invatat-o zece ani nu pot citi operele lor in original, spre deosebire de franceza, engleza sau rusa.

O sa ma autocitez din nou, de data asta de pe blogul cu nume de rusine, cu un comentariu la un interesant articol despre ziua Frantei:

Eu am facut franceza doar in liceu. Primul profesor,poreclit „Damijean” din motive de amor de licoare bahica era prieten cu verisoara de gradul n-shpe a mamei si f indulgent. Dupa Quatre cat foaia de teza imi dadea un nemeritat 7 la oral, sa trec. As fi ramas tufa de L’ile de France daca nu se schimba (am facut realul, D a ramas la uman) cu un ofiter in rezerva care a dat militaria jos din pod, a facut instructie cu noi, si acum pot citi Paris Match si Herve Bazin fara dictionar. Dar tot Alain Delon a imbatranit mai frumos. Iar Gabin imi amintea mereu de tatal meu.Astia micii de acum, cu engleza lor, sunt mai „in trend” dar habar nu au ce inseamna civilizatie si sofisticare adevarata.

Bag aici mai la coada, cum tovarasii militieni n-aveau nimic cu minijupul „foarte scurt si strans pe trup” dar tundeau pletele celor ce ar fi dorit sa fie rockeri, radeau barbile, neproletare, bineinteles, si sfasiau pantalonii evazati, ca nu respectau morala de partid si de stat.

To be continued…, ca tot de la licenta mi se trage si invatarea limbii engleze fara profesor.